duminică, 7 decembrie 2014

K (partea I)



Cat de trist trebuie sa fie sa traiesti singur o viata intreaga! Cat de tragic trebuie sa fie, cand viata aceea nu se mai sfarseste! Si cat de infernal trebuie sa fie, sa-ti traiesti acea viata fara sa stii de ce... Acesta era K, un om de-o varsta cu timpul, pentru ca timpul devenise sinonim cu el. Traia de mult prea mult timp ca sa mai poata tina minte, vazuse omenirea disparand putin cate putin, vazuse ultimii oameni murind unul cate unul, fusese martorul prabusirii civilizatiei, iar el continua sa traiasca. In ciuda a toate cate se intamplasera, el continua sa traiasca. Nu mai imbatranise de mult, dar ii era mult prea greu sa estimeze ce varsta avusese cand observase prima oara ca trecuse ceva timp fara sa mai observe o schimbare fizica la el. Uitase complet cum aratau ceilalti oameni. Uitase ce erau oamenii. Nu stia prea bine nici macar ce era el, dar era destul de sigur ca nu era om. Arata ca un om, traia ca un om, simtea ca un om, dar nu simtea ca e om. Nu manca. Nu simtise niciodata pofta de mancare, in viata lui – si asta era ingrozitor de mult timp. Singura lui ocupatie era sa traiasca. Si uneori sa doarma, dar nu stia cand adormea, de obicei cadea epuizat si se trezea dupa cine stie cat timp – oricum nu conta, ca oricum nu mai masura nimeni timpul.
K credea sincer ca innebunise, ca cineva se joaca incontinuu cu mintea sa si totul e doar un vis, un vis mult prea lung – dar oricum visele se petrec mult mai repede decat trece timpul in viata reala, deci poate fusese drogat de cineva si acum se chinuia sa se trezeasca sau poate era chiar in coma si asta se intamplase cam in momentul in care incetase sa mai creasca. Alteori cochetase cu ideea ca, de fapt, ceilalti oameni fusesera doar o plazmuire a imaginatiei sale si ca el fusese dintotdeauna acolo, el era Unicul, stapanul a tot si toate, el era Viata printre atata Moarte. Cu toate astea, nu-si putea explica de ce nu mai exista nimeni si nimic inteligent ca si el in toata lumea. Si stia foarte bine ca nu mai era nimeni, pentru ca strabatuse lumea in lung si-n lat ani si ani de-a randul: munti si dealuri, fluvii si rauri, lacuri, pasuni si campii intinse, deserturi de nisip sau de zapada, jungle, savane, taiga – le cercetase pe toate, de mai multe ori, cautand iar si iar raspunsuri. Raspunsul. Intrebarea era mereu aceeasi: de ce exista? Celelalte erau mai degraba nedumeriri, cu ceva mai putin importanta pentru el:  De ce numai el? Unde disparuse toata lumea? Ce era el? Ce se intamplase? Ce mai era de facut? Ce avea el de facut? Etc.
Era inuman sa fii om. Era inuman sa fii SINGURUL om de pe toata planeta. Era iadul pe pamant sa fii singura vietate de pe tot intinsul ei. Nu mai existau animale, erau doar planete, pe totul cuprinsul planetei. O tacere mormantala cuprinsese toata planeta si el parea sa fie singurul care mai deranjea aceasta tacere eterna. Cand si cand mai batea vantul si frunzele mai fosneau, cand si cand se mai ridicau valurile si se spargeau de tarmuri, cand si cand se mai dizlocau pietre sau bucati de gheata si incepeau alunecari de teren sau avalanse, dar nimic din toate astea nu avea viata, totul era cauzat de fizica si de legile ei neiertatoare. Era ca si cum natura amutise.
Din cand in cand isi mai amintea sa vorbeasca. Inca mai vorbea in gand, dar nu mai era convins ca acele cuvinte pe care le gandea el acum chiar fusesera rostite si de altcineva, candva, demult, pe cand cuvintele aveau rost. Acum gandurile nu il ajutau decat ca sa tina numarul copacilor care mai crescusera in cine stie ce zona sau sa retina culorile pe care le mai avea cine stie ce zona. K era si tot ceea ce mai ramasese din propriul lui nume. Stia ca la inceput numele sau fusese mai lung, dar, la fel cum apa erodeaza pietrele, timpul erodase numele sau, transformandu-i initiala in nume complet. Era destul de sigur ca avea sa renunte complet la el peste cateva sute de ani – cat o mai fi insemnand si alea. Ii era complet inutil, singura utilitate era faptul ca ii conferea unicitatea printre tot nimicul din jur, ca se putea numi singur ca sa se diferentieze de natura moarta ce-l inconjura, dar, pana la urma, era si singurul ei observator, asa ca nu conta atat de mult daca pe el il chema sau nu cumva, pentru ca oricum el avea sa ramana singura fiinta care putea sa il strige pe nume. Singura fiinta, dar nu si singurul lucru...
Exista, pe toata planeta, un singur lucru care rezistase timpului, la fel ca el, si care putea sa vorbeasca despre sine, la fel ca el. Din pacate pentru K, nu era si o fiinta umana, dar, din fericire, avea destula inteligenta ca sa poata conversa cu el. Era un AI – o inteligenta artificiala stocata intr-un computer care, spre beneficiul lui K, avea si un display pe care ea lua si forma bidimensionala a unui batran pus pe sotii. K nu stia – sau daca stiuse vreodata, uitase de multa vreme – cum functioneaza sau cine programase acel computer, nu stia nici macar cum de continua sa functioneze, dupa atata vreme in care restul urmelor civilizatiei erau aproape sterse cu totul, dar il bucura ca mai exista cineva pe lumea aceea cu care mai putea interactiona. Asta pentru ca AI-ul putea sa il auda si putea sa ii raspunda la intrebari. Nu avea nume, dar K ii zicea mereu „Mosule” cand i se adresa si se pare ca i se raspundea de fiecare data. Era, practic, un bloc de sticla care iesea din pamant, in care plutea imaginea unui batranel hazliu, care avea mereu ceva de zis despre ceva si care mereu lasa impresia ca stia mai multe decat lasa sa se inteleaga. Asta pentru ca, in pofida numeroaselor staruinte ale lui K, Mosul niciodata nu ii spusese clar cine era el si de ce continua sa traiasca, nici de ce ceilalti oameni murisera si ce se intamplase cu animalele, in general. Trecuse atata timp incat si la intrebarile pentru care avusese, candva, raspuns, K avea acum numai nedumeriri. Intotdeauna cand ii punea o intrebare directa legata de aceste subiecte, Mosul dadea un raspuns evaziv sau raspundea cu o alta intrebare, ba chiar cateodata raspundea ca se saturase sa-l asculte spunand aceleasi lucruri mereu si ca se duce sa se culce si pur si simplu disparea de pe ecran. K nu intelegea cum de un om virtual putea fi atat de pricinos, dar nici nu mai era sigur 100% care anume mai erau trairi pur umane si care se reusise sa se transpuna in inteligentele artificiale.
Desi era singura lui companie de pe intreaga suprafata a planetei, K nu zabovea niciodata mai mult de cateva luni, poate un an-doi, in preajma Mosului. Temperamentul Mosului si refuzul acestuia de a-i impartasi din detaliile trecutului sau il deranjau pe K pana la punctul in care se certau si el pur si simplu pleca in lume, disparand cu anii. In pofida tuturor divergentelor dintre ei – pentru ca Mosul avea o personalitate complet umana, avand aceleasi trairi pe care orice om le are, precum si trasaturi de caracter definitorii – Mosul ramanea singura entitate cu care K mai putea interactiona, asa ca, atunci cand credea iarasi ca daduse peste un indiciu al trecutului sau se intorcea la campul in care se gasea blocul de sticla al Mosului si isi expunea in totalitate teoriile sale. Cand si cand, Mosul ii mai divulga cate un amanunt din trecutul indepartat, cand omenirea se afla inca departe de sfarsitul al carui martor fusese K, explicandu-i cu lux de amanunte nimicuri, cum ar fi procesul prin care cuptoarele cu microunde incalzeau mancarea sau cum se umfla o roata de bicicleta. Aceste detalii, pe care K le stiuse candva, demult, luau acum proportii apocaliptice si deveneau cauzele principale ale sfarsitului civilizatiei si inceputului singuratatii lui. Mosul ii dadea apa la moara, mai degraba amuzandu-se de nestiinta lui, dar nu ii confirma niciodata supozitiile, ci il lasa sa debiteze teorii consipirationiste pana cand se plictisea si incepea sa-i vorbeasca despre altceva. Din cand in cand Mosul ii povestea despre cate un lucru pe care K si-l amintea ca il mai auzise o data si atunci K se infuria si ii detalia el insusi acea descriere, ceea ce ducea doar la un „Bravo!” scurt si sec al Mosului, un zambet scurt si cald, si discutia sarea imediat la altceva, fara ca macar K sa afle de ce isi amintea acele detalii si cand sau daca tot Mosul i le mai spusese.
Obiceiul Mosului, pe care K nu il intelegea, era inclinatia acestuia spre glume si spiritul profund optimist al acestuia. Desi K ii spunea mereu ca sfarsitul lumii se implinise, Mosul ii reamintea mereu ca el inca mai traia, asa ca nu era chiar un sfarsit, deci ceva trebuia sa il astepte si pe el in viata asta pe care o ducea, trebuia doar sa mai rabde un pic si negresit destinul sau avea sa ii se dezvaluie. Peste puterile de intelegere ale lui K, Mosul ii reamintea de fiecare data ca viata exista ca sa fie traita, asa ca el, K, trebuia sa faca ceva cu viata sa, chiar daca se parea ca nimic nu mai avea nici un rost. In momentul in care K voia sa-i explice ca nu avea ce sa mai faca cu viata lui si ca i se parea din ce in ce mai interesanta ideea de a afla ce se afla dincolo, in moarte, Mosul imediat schimba radical tonul discutiei cu cate vreo gluma pe care K nu o intelegea sau incepea sa faca pe mimul sau sa se joace cu niste manusi, intocmai ca la un teatru de papusi. K era deodata cu totul deconectat de la propriul sau discurs incat isi uita ideea si urmarea partial captivat, partial nedumerit ceea ce se intampla in fata sa. Atunci cand isi dadea seama ca Mosul folosise o noua stratagema de a-l impiedica sa-si expuna o teorie, K se infuria peste masura, striga la el ceea ce considera el ca erau niste blesteme si invariabil incerca sa arunce cu vreo piatra in fata Mosului – piatra care invariabil sarea din structura de sticla fara ca macar sa o zgarie, spre amuzamentul nedisimulat al locatarului ei. K continua sa-si strige blestemele la adresa Mosului pana cand se satura iarasi de el, ii intorcea spatele si pleca, promitandu-si – iar – ca nu avea sa se mai intoarca niciodata la el, desi mereu se intorcea. Mosul ii mai striga cateva glume si ii facea cu mana sau cu ochiul pana cand disparea in zare, spre disperarea lui K.
Dar zilele in preajma Mosului erau zilele bune. Cand pleca, K se izbea iarasi de realitatea sa, de timpul in care traia si de intrebarea care il macina. Singuratatea ii era cea mai grea povara si i se parea ca era cu fiecare zi mai greu de indurat. Cateodata avea chiar o dimensiune fizica si pur si simplu K nu se mai putea ridica de pe jos si ramanea acolo, intins in iarba sau in praf, si incerca sa dea cumva glas durerii si sa planga, dar cumva, ceva se intamplase si nici macar asta nu-i mai iesea si atunci incepea doar sa urle a frustrare cat il tineau puterile, pana cand ceda, epuizat, si se afunda in somnul lui acela lung, care ii parea ca aduce a genul de hibernare din povestirile Mosului.
Dupa un asemenea episod de hibernare, K s-a trezit ca priveste in ochi un alt om – o femeie. Pentru moment a crezut ca visa, pentru ca asta i se intampla mult prea rar, o data la cateva milenii, dar apoi si-a dat seama ca totul era cat se poate de real. Femeia avea alaturi un copil si amandoi se uitau uluiti la K, la fel cum si el se uita uluit la amandoi. A trecut mult timp pana sa incerce sa vorbeasca unul cu altul si abia dupa mai multe fortari K si-a dat seama ca cei doi vorbeau o limba derivata din franceza. Spre propria sa nedumerire, K stia sa vorbeasca franceza destul de bine, desi nu-si aducea aminte sa o fi invatat vreodata, daramite sa o fi si folosit.
Apoi K si-a dat seama ca nu recunoaste locul unde se afla. Batuse Pamantul in lung si-n lat, urcase cele mai inalte varfuri si coborase in cele mai adanci vai, cercetase fiecare coltisor din fiecare pestera de pe fiecare continent, dar locul in care se afla nu il mai vazuse niciodata. Era ceva cu totul nou pentru el, in existenta lui multimilenara, si brusc se simtea neputincios, pentru ca era convins ca stia totul despre lumea lui. Totul, mai putin trecutul, evident.
Intrebarile au curs ca un torent si cu fiecare raspuns golurile din mintea sa se mai umpleau, dar nici acesti straini nu cunosteau intru totul istoria Pamantului. A aflat, totusi, ca se afla intr-o nava spatiala – un soi de masinarie care te putea transporta pana in spatiu, printre stele. Nu era totusi in spatiu, ci era destul de aproape de locul unde cazuse epuizat, pentru ca oamenii aceia coborasera la sol in cautarea unor raspunsuri, atunci cand l-au descoperit. I-au spus ca i-a salvat in mod miraculos de la o moarte sigura, in momentul in care un copac lovit de fulger era sa se prabuseasca peste ei. Fulgerul il lovise si pe K si ei erau siguri ca murise, dar, spre marea lor mirare, nu facuse decat sa-i induca un soi de somn prelung, in care ramasese 23 de zile. Nu intelesesera ce e cu el si cum de putea sa traiasca in continuare decat pana cand au observat metalul din el. K nu a inteles despre ce metal e vorba, asa ca i-au aratat. L-au rugat sa-si scoata manusa de pe mana stanga si in momentul acela K a suferit un al doilea soc: carnea i se curatase de pe palma si degete, lasand sa se vada un mecanism complicat, cu arcuri, sarme si bucati de metal care tineau locul oaselor si tendoanelor. K nu intelegea. Nu voia sa inteleaga. Nu voia sa creada. Cuprins de deznadejde si de frica, K a inceput sa tipe si le-a strigat ca era vina lor, ca ei il schimbasera, ca ei ii facusera asta si i-a amenintat sa il faca la loc. A incercat disperat sa iasa afara, dar nu stia pe unde e iesirea, asa ca a mai alergat in cerc o perioada, pana cand s-a asezat intr-un colt, si, cuibarindu-se langa un perete, a inceput sa planga tinandu-si fata in palma de metal. Stergandu-si lacrimile cu mana dreapta, se uita cand la mana stanga de metal, cand la mana dreapta acoperita de lacrimi si nu stia care il uimea mai tare. Si nu stia care era mana lui adevaratat: metal sau carne?!
L-au lasat sa-si revina. Nu i-au mai spus nimic pana cand nu s-a oprit din plans si din strigatele de disperare, apoi, cand a tacut si nici nu a mai scos vreun cuvant, au continuat sa-i povesteasca despre ei. I-au spus ca erau ultimii oameni in viata, ei si cativa oameni care mai orbitau in continuare in jurul planetei. Oamenii parasisera planeta cu mult timp in urma, pentru ca ceva ii fortase sa plece, dar, din cauza lipsurilor tehnologice si resurselor, nu putusera sa plece mai departe si sa incerce colonizarea vreunei alte planete. Salvarea lor din spatiu le devenise inchisoare, pentru ca erau nevoiti se traiasca acolo, incapabili sa se intoarca pe Pamant sau sa plece mai departe. Erau, intr-un fel, aceiasi oameni care plecasera cu mult timp in urma, pentru ca se schimbasera foarte putin. Ii explicara, in linii mari, de ce erau incapabili sa faca copii in spatiu pe cale naturala si ce era aia o clona. Petrecura o perioada peste asteptarile lor de lunga explicandu-i cum era ‚calea naturala’ si ce insemna, exact, nasterea – notiune pur abstracta pentru el, avand in vedere ca el masura lucrurile doar in lucruri existente si lucruri trecute. Abia in momentul in care o alta femeie, identica primei, se ivi in fata lui K, putu acesta pricepe cu adevarat ce era o clona.
Istoria lor era lunga si tragica, dar si plina de goluri. Parasisera Pamantul din nevoie si acum din nevoie incercau sa se intoarca. Fusesera alungati de ceva de pe Pamanat – nu stiau sigur ce, datele se pierdusera de-a lungul timpului, o data cu deteriorarea navei – dar i se spunea simplu Monstrul si stiau ca era responsabil pentru intreaga disparitie a omenirii. Nu intelegeau de ce planeta devenise pustie si de ce mai existau doar plantele pe ea, dar erau siguri ca in momentul plecarii inca mai existau animale. De sus, din spatiu, nu mai puteau sa vada mare lucru, pentru ca satelitii lor, rand pe rand, fusesera distrusi de ploile de meteoriti sau pur si simplu gravitatia ii prinsese in ghearele ei si cazusera inapoi pe Pamant. Din memoriile stramosilor lor, stiau ca Monstrul ii facuse sa plece si tot din cauza lui nu se putusera intoarce. Ori de cate ori incercasera asta, cei care coborasera inapoi pe planeta murisera, disparusera cu totul si nici o urma de-a lor nu ramasese in urma. De aceea renuntasera sa mai faca acest lucru de vreo zece mii de ani, dar acum erau nevoiti sa incerce sa se intoarca acasa si sa gaseasca o modalitate sa invinga Monstrul si sa-si recucereasca planeta, pentru ca masinile lor de clonare se stricasera si, de aceea, ei erau ultimii oameni. Ori gaseau o modalitate sa revina pe Pamant, ori rasa umana se pierdea o data cu ei.
K asculta intreaga poveste a Pamantului, toate acele evenimente care s-au intamplat in timpul vietii lui si la care el a luat parte fara sa stie, si se decise sa se intoarca la singura sursa de informatie de pe planeta: Mosul lui cel pus pe sotii. Oamenii nu intelesesera despre ce e vorba cand le povesti ca s-ar putea sa mai fie cineva care sa le ofere niste raspunsuri, asa ca se hotari sa ia pe cativa dintre ei si sa se duca sa stea de vorba cu Mosul.
Mosul statea in mijlocul unei campii intinse, in ceea ce oamenii ii spusera ca fusese odata Europa, dar aceasta notiune era necunoscuta si nefolositoare lui. Nici notiunea de Germania nu ii starnea vreun pic de interes, asa ca oamenii nu mai insistara cu notiunile geografice, care in mod cert nu insemnau prea mult pentru K. Acesta masura distantele in functie de rauri si munti si marile in functie de zilele cat dura traversarea lor. Pe drum spre Mos, K le spuse ca traversase de nenumarate ori toate intinderile de apa, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi si de fiecare data o facuse in plute sau chiar inot. Inotul era cel mai putin placut, pentru ca dura foarte mult si era acelasi peisaj de care se plictisea, dupa cateva saptamani.
Ajunsera la blocul de sticla al Mosului cand se lasa seara, iar acesta ii intampina in liniste pe toti. Voiosia si glumele care ii erau specifice lasara locul unei seriozitati care il nedumeri pe K. Nu numai ca Mosul nu era uimit de ce avea in fata, dar parea ca se si astepta la asta. Se asezara in cerc in jurul lui, ca in jurul focului, iar Mosul, fara sa astepte ca cineva sa vorbeasca, ii ruga pe toti sa asculte istoria Pamantului pe care l-au lasat in spate, iar pe K sa afle misterul vietii sale. Pe oricare incerca sa-i adreseze o intrebare sau sa scoata macar un cuvant, il facea sa taca imediat, cu un gest care ii convingea destul de repede. Atunci cand toata lumea tacu, asteptand cu nerabdare povestea lui, Mosul incepu: [...]

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

A face in the crowd



Fake a smile. Fake a „Thank you very much”. Fake an „I’m glad to see you, too”. Fake a tone of voice like you really mean it. Fake a reaction of surprise, joy, happiness, curiosity, support, hope. Fake a good empathy to the guy who’s in pain. Fake an offer for a shoulder to cry on. Fake regret upon refusal. Fake a promise to be there when needed.
But fake it good.
Nobody wants to know who you are, what you think, what you dream of. Keep your mouth shut and blend in. Be who you were told to be. Think what you’re thought to think. Dream what you are allowed to dream. Keep your aspiration in control and your dreams tamed. You are not the ruler of this world. You are not on top of the world. You do not make the call. You do not get to have an opinion. Blend in and lay low.
Nobody wants to know how much it hurts. Nobody is interested in your pain. Nobody cares more than in just that one second when they see you down on the ground, miserable, in your indescribable agony. Scream and no one will listen. They look at you and nod, then stand up and walk away. They need to know someone’s in pain. It makes them feel better, when somebody else is suffering a worse fate than theirs. Nobody wants to see you get better, though. You need to be right there, beneath them, for their personal reassurance that things can always be worse than what they are.
And they also prove to be.
So keep your mouth shut and just go with it. Take a job with decent money. Get married with an average person. Have two average kids, with average faces and average intelligence, hooking up with other average kids of their own age, to dream average dreams that require average determination and average passion. Take vacations to average places, staying in average hotels run by average managers who believe the serving of breakfast is a privilege in itself. Get average friends with average spouses, who only dream of the next average trip they will take or the next piece of furniture they want to change. Talk about average topics of general interest and have average opinions shared by everyone. Have an average life of average length, filled with average events of average importance.
Because face it! You are just a face in the crowd. Your voice will not be heard when you shout loud. Because you don’t get to have a voice of your own. Wise and old as you think you are, you still cannot rely only on yourself. You are not the only one making the decisions in your life. You don’t get to say a powerful YES or NO, your answer is always MAYBE. Maybe you will have the time to do that, to go there, to meet that. Maybe you will have enough money to buy that, to meet that there, to cover your expenses and save something for yourself. Maybe you will go, maybe you will try, maybe you will do. Maybe you get to time to live for yourself some time. And, if you are lucky, you get to change MAYBE into MIGHT. But that might  not happen at all.
Because you are scared of stepping out of the crowd. Because the world is big and you need to find your own little place to fit in. And big and scary as it is, you don’t want to run away from the world. So you give up. You give up dreaming. You give up hope. You give up love. You let go of yourself, telling yourself it wasn’t meant to be, the world is too big for this kind of aspiration. So you lay low. You step into the crowd and dance the crazy dance of sanity: scream what they scream, want what they want, hope what they hope, dream what they dream. Average makes it normal. Average makes you one of them. You need to be one of them.
Now take a second to think back to the time when you had dreams. Close your eyes and re-live it. Remember what you use to dream of. Remember the tingling in your fingers when you aspired for something, for greatness. Remember the heartbeat when you got a new idea, a breakthrough capable of changing the lives of many, possibly the entire world. Remember the butterflies in your stomach when you realized you can do something good, a selfless deed that would benefit everyone and would make your parents proud. Remember the passion. Remember the determination. Remember the stubbornness you had when facing the issues that could interfere. Remember the satisfaction when you solved those problems and the power it gave you to face even tougher things. Remember the joy. Remember the thrill. Remember the flow of life through your veins when dreams became reality. Remember happiness.
Now open your eyes. Is this who you want to be?

sâmbătă, 23 februarie 2013

Fizica romantica si iubirea cuantica

Cine a spus ca fizica cuantica nu poate fi si romantica - sincer, ma indoiesc sa fi alaturat cineva expresiile "fizica cuantica" si "romantism", dar fa-mi pe plac si citeste inainte - nu a auzit, probabil de pisica lui Schrödinger. Aceasta pisica fenomenala, desi pur teoretica, a naucit mintile multor oameni de-a lungul timpului. Eu, trebuie sa recunosc, am scapat de chinurile astea, pentru ca am luat lucrurile de bune dupa cum le-au zis altii, pe sistemul nu ma bag in ce nu-mi fierbe oala.
Sunt multi, mai ales in tagma mea, care stiu despre ce vorbesc. Pentru cei care nu, ii poftesc sa se dumireasca pe parcurs. Nu o sa stau sa prezint acest paradox felin, ci o sa-mi expun direct metafora. Se face ca sunt momente in viata - unul sau mai multe sau nici unul, in functie de soarta - in care crezi ca ti-ai gasit jumatatea. Da, acea jumatate, care te completeaza/energizeaza/stupefiaza/enerveaza sau multi alti -eaza ea, pe tine, te... Si se face ca, deodata, te simti blocat in alta lume, o lume a ta si care ai vrea sa fie a voastra. Dar atunci, la inceput, inainte de acel Big Bang care este o sincera declaratie de dragoste, acea lume e a ta. Esti tu, acolo, cu toate presupunerile tale, toate sperantele si fricile, toate posibilele scene (mai mult sau mai putin, in functie de preferinta) romantice in care va visezi, cu toate declaratiile nespuse ce stau in tine sa explodeze. Esti ca un butoi de pulbere care asteapta putin cate putin sa explodeze. Si ai mici scantei alandala, care la inceput te deranjeaza, apoi te domina, ca in final sa te determine sa-ti reversi acea energie nestavilita in cele mai puternice arme de distrugere psihica in masa: cuvintele.
Si le spui. Pe toate. Cap-coada, cate sunt, cate gasesti, cate poti...
Si-atunci tu, in lumea ta cea ermetica in care ti-ai cladit piedestale si vise si sperante despre cum o sa fie si cum o sa fiti, intervine neprevazutul. Atunci, in acele clipe ce par ore ce par zile ce par ani, iti dai seama ca ai riscat totul pe o carte si mori putin cate putin de frica. Sau de emotie. Sau cred ca e tot aia. Dar, in acelasi timp, esti mai viu decat ai fost vreodata. Poti sa muti muntii din loc. Cu o mana. Si-atunci, in acele clipe cand te uiti in ochii potentialei tale jumatati, esti in acelasi timp mort si-ngropat si cel mai viu si mai enerergic si om de pe Pamant. Esti alb si negru. Esti DA si NU. Esti un mic paradox de stari emotionale
Si-aici, in contemplatia ta felina, privesti cu speranta si deznadejdea ca jumatatea ta sa te scoata din lumea ta si sa-ti spuna si tie ce esti. Sau, cum zicea Nichita Stanescu, Naste-ma...

luni, 3 decembrie 2012

Viata e scurta, gustul e lung...

Telefonul suna la ora asteptata, iar pe display scrie "Fiinta stresanta nr. 1", deci e cel mai bun prieten. In momentele astea, nu vrea sa stiu de nimeni si nimic si cu cat izolez orice amintire, cu atat parca imi vine mai usor. Fiinta stresanta nr. 1 mi-a adus aminte, pentru a zecea ora numai in ziua asta, ca la noapte e un super-mega-party la care e musai sa particip, ca parte a tratamentului inventat de el la problema mea psihica si emotionala. In fapt, e doar o criza sentimentala peste care incerc sa trec, dar trebuie sa trec prin toate etapele ca sa pot la sfarsit sa ma impac cu gandul si sa pot merge mai departe. Eu inteleg asta; cei din jurul meu nu.
La fel de insistent ca sughitul, fiinta stresanta nr. 1 apare la usa mea la ora 10 noaptea si ma trage afara din casa si ma pune sa ma imbrac pe drum, ca sa fie sigur ca vin cu el la petrecere. Noroc ca are masina si nu trebuie sa-mi afisez fizicul subdezvoltat si altora.
Si iata-ne ajunsi. Hai, Razvan! Asa cum am exersat! Un zambet fals, o confirmare muta din cap ca totul e OK si lumea te lasa in pace. In fond, cine vrea sa stie prin ce treci tu, cand fiecare are deja problemele lui si nu mai vrea sa fie incarcat si cu povara milei altuia? Salut gazda, ii dau mana si trec mai departe. Gazda si-a inchiriat un intreg club pentru o petrecere a carei tema ma depaseste. Sincer, nu stiu si nici nu ma intereseaza cine, cum si ce sarbatoreste. I-am promis fiintei stresante nr. 1, pe numele de scena Gabi, ca o sa vin cu el la primul eveniment la care vrea el, daca imi facea placerea de a ma lasa sa plec de la ultimul, in momentul in care dadusem nas in nas cu ea. Dar sa nu intru in detalii pe care nu  vreau sa mi le amintesc inca...
Si timpul trece si bautura curge, mai ales in paharul lui Gabi, care are un chef nebun de viata si care mai trece pe la mine pe la bar numai ca sa faca un refill la paharul de cocktail. Si asta din ce in ce mai des in ultimul timp, semn ca totul merge bine si ca in curand ori va uita cu totul de mine, ori va incepe sa povesteasca tuturor, de la femeia de serviciu pana la invitatul special, toata drama mea sentimentala si cum el, suflet de vioara, incearca din rasputeri sa ma ajute sa imi revin.Oricat de mult i-as fi recunoscator pentru efortul depus, domnul Ghita-contra de-aici nu vrea sa inteleaga ca am nevoie de niste timp liber, sa-mi pun gandurile in ordine si sa o iau de la capat. In fond, 5 ani de zile sunt 5 ani de amintiri...
Cer inca o bere. Virgil deja imi stie comanda si e nevoie doar sa ridic un deget, literalmente, si sticla isi face aparitia in fata mea atat de rece si tentanta incat dau pe gat jumatate din prima. Nu, nu imi fac probleme. Atatea veri petrecute in Vama - ultimele 5, mai exact - mi-au dat un fel de imunitate la alcool si sunt inca destul de departe de limita la care nu mai pot sa rostesc consoane.
Gabi fuse, fuse si se duse! Asa cum ma asteptam, s-a pierdut prin multime si danseaza cu cineva la orizontala sau rasteste la un closet de veceu. Ma uit stanga-dreapta, sa ma asigur ca nu e nici un cunoscut care sa ma vada unde merg, si plec sageata spre toaleta. Dar m-am invatat minte! Nu mai intru in baia barbatilor, pentru ca Gabi m-ar gasi prea usor si atunci ar fi cam imposibil sa-i spun ca da, am gasit o tipa si am avut parte de ceva actiune in noaptea asta. Pur si simplu nu esti credibil, cand stai pe buda cu capul intre maini, ca doar ce-ai inscris. Pana si Gabi s-a prins de asta. Asa ca ma duc in toaleta fetelor.
Pandesc un moment in care nu pare sa fie nimeni la toaleta si intru. Toaleta femeilor, acest univers necunoscut care a fascinat mintile masculine generatie de generatie, are atuul ca duce lipsa de pisoare, iar closetele sunt toate dispuse cu o usa, asa ca nu se poate vedea nimic. Intamplator, acest club foarte fancy are si usi izolante, asa ca orice nevoie naturala pe care si-o satisfac ocupantele acolo, ramane acolo in cel mai mic detaliu. Mai mult, zona cu chiuvete si oglinzi e oarecum separata de zona cu toalete, asa ca ma asez in coltul cel mai indepartat al zonei cu chiuvete, imi pun castile pe urechi, dau drumul la muzica preferata si imi scot caietul de notite.
Intra cineva. Nu ridic privirea din caiet si ma fac ca nu aud ce ma intreaba. Mai intreaba ceva, de data asta vad cu coada ochiului ca gesticuleaza ceva. Ma prefac ca de data asta am auzit si imi dau castile de la urechi. Ii explic in cuvinte putine ca prietena mea e la toaleta si m-a rugat s-o astept aici pana iese. Zice ceva neinteligibil dupa ce imi pun castile la urechi inapoi si ma lasa in pace. Asa fac vreo 10 tipe la rand. Pana la urma, saturat peste poate, rup o foaie din caiet, scriu pe ea "O ASTEPT PE IUBITA MEA" si mi-o lipesc in dreptul capului. Ma gandesc daca cumva o sa cheme careva paza, pana la urma. Dar nu. Fiecare fata e tot mai intelegatoare, cu fiecare noua data cand ma vede, probabil de la elixirul alcoolic al pasiunii, care aprinde in fiecare un soi de sentimentalism sau fatalism. Incearca sa ma faca sa inteleg ca nu e nimeni, ca toate cabinele sunt goale si ca fata sigur mi-a tras clapa si a fugit.
Una asa, a doua asa, pana la urma ma gandesc sa inventez altceva, mai impresionant si ceva mai dureros, ca sa le inchida gura:
-Vin aici in fiecare vineri seara, de 5 ani de zile. Ce naiba e in capul meu?!  Intrase intr-una din cabinele astea. Asa! Stiu cum s-o coc! A spus ca se intoarce. Mi-a PROMIS ca se intoarce... Si pentru rezultate maxime, cireasa de pe tort: A luat o supradoza si nu a mai iesit. Acum o astept... A promis...! O sa se intoarca la mine! Stiu ca o sa se intoarca...!
E nevoie sa spun asta doar de trei ori, de data asta. Nimeni nu ma mai ameninta cu nici o paza, trebuie doar ca, din cand in cand, sa ridic o privire indurerata si plina de speranta catre peretele din fata mea. Nici un contact vizual cu nimeni, nimic. Pot sa stau linistit sa-mi vad de treaba. Si incep sa scriu. Scrisul ma face sa ma simt bine, nu stiu de ce.
Doare. Inca doare. M-as fi asteptat ca dupa doua luni totul sa fie mai bine, sa pot sa-mi revin si sa o iau de la capat,dar doare la fel de tare. Acum doare parca chiar mai tare, pentru ca reiau orice discutie am avut-o si o judec din  prisma a ce am aflat la urma. Si doare. A trecut un an de-acum si tot doare...
Am inteles ca iti trebuie pana la jumatate din durata relatiei ca sa iti revii complet, altii spun ca minim un sfert, iar altii, ca mine, spun ca nu exista o ecuatie matematica pentru sentimente. Si pe buna dreptate: fiecare simte in felul lui si pe fiecare il doare in...
Intra cineva. O las in pace, ma lasa in pace.
...felul lui. Nu poti cere nimanui sa simta dupa un tipar, la fel cum n-ai de unde sa stii cat de mult iubesti sau cat de mult suferi. Lucrurile astea sunt complet subiective si nu pot fi contorizate. Nici nu are rost sa incerci sa explici suferinta sau dragostea. Culmea, ca sa-i explici cumva cat de tare te doare, trebuie sa te raportezi la o durere cunoscuta de toti, de genul ca ti-a murit catelul, si sa multiplici durerea asta de cate ori crezi ca e nevoie. Dar pana si asta...
Intra alta. Respectiva se uita la mine, tuguie buzele a simpatie si mila, imi trimite un sarut si pleaca mai departe.
...nu poate fi contorizat, ca doar fiecare tine la animalele de companie intr-o mai mica sau mai mare masura, fiind mai mult sau mai putin apropiat. 
Gabi, insa, nu vrea sa inteleaga deloc. Dar la el e o cutuma veche, pentru ca el nu a fost ranit niciodata in dragoste. El intotdeauna a ranit, daca a fost cazul, sau nu a ranit deloc, pentru ca nici respectiva nu era prea interesata. Saracul! Daca imi dau seama acum, nici macar nu a iubit vreodata cu adevarat! Si el este cel care...
Intra altcineva. Ridic capul de data asta, nu stiu de ce. Nu o cunosc. Ma ascund in spatele hartiei-paravan care mi-a eliminat rand pe rand toate curioasele. Ma pregatesc sa incep istorisirea mea patetica, dar ea nu imi pune nici o intrebare. In schimb, se aseaza pe podea, langa mine si isi scoate o tigara pe care o aprinde fara sa se uite la mine. De fapt, dupa ce s-a asezat jos, nu se uita deloc la mine, e atenta la tigara si la formele ciudate pe care fumul le ia cand il expira. Ma uit eu la ea si atunci se uita si ea la mine, parca mirata de reactia mea. Dau sa-i spun ceva, dar imi dau seama de ridicolul situatiei si al oricarei intrebari i-as pune, ea fiind mult mai indreptatita sa ma intrebe orice, avand in vedere ca este toaleta alor ei. Ce s-o intreb? Ce cauta aici?! Orice ar fi, e mai indreptatita ca mine sa stea pe jos in baia femeilor decat as fi eu. Sa-i zic ca ma deranjeaza ca s-a asezat langa mine?! Ar fi ridicol si neadecvat, in situatia de fata. Asa ca sfarsesc prin a deschide gura, fara sa scot nimic. Pana la urma, ma salveaza chiar ea:
-Hei, ce faci aici?
-Astept pe cineva...
-Da, da, da... Am auzit povestea cu sinucigasa de acum 5 ani, dar aici ai o buba...(Stiam eu ca nu trebuia sa raman la chiuvete. Trebuia sa stau intr-o cabina. Dar acolo e lumina difuza si miroase dubios si...) Vezi tu, acum 5 ani aici nu era nici un club. De fapt, nu era nici o cladire. Asa ca nu-mi mai servi aceleasi gogosi si zi-mi ce cauti la femei in baie, pe podea.
-Pai...
-Sa stii ca nu esti prea atragator asa. Daca asta era reteta ta de agatat..., si stramba din nas a sictir.
-Nu, voiam doar sa fiu lasat in pace. Fug de un prieten...
-Aaa! In sfarsit, adevarul! El e acel Gabi? si se uita chioras la mine in caiet.
-Hei, asta e ceva intim! Nu-i frumos sa arunci cu  ochiul in caietele altora!
-Nici sa te ascunzi in baia femeilor nu e, dar eu nu-ti reprosasem nimic.
-Bine, lasa, o sa plec! si dau sa ma ridic, dar ea ma trage de maneca inapoi jos si spune:
-E, hai! Sa nu dramatizam! Stai acolo si povesteste!
-Ce sa...?
-Ce crezi...? Motivul pentru care ratezi cel mai minunat si mai grandios ubber-mega-extra-party din lume!
Asta imi smulge un zambet si, pentru un motiv neinteles, imi dezgheata limba:
-Gabi, acel Gabi, incearca din rasputeri sa ma faca sa ma trec peste 'cel mai mare dezastru emotional pe care l-a vazut in viata sa' - ca sa il citez. Si probabil are dreptate, avand in vedere ca...
-Ce egoist esti! Ce te face sa crezi ca pe tine te doare mai rau decat pe altii?
-Pai nu cred asta. Chiar asta scrisesem mai sus, dar se pare ca n-ai avut timp sa tragi cu ochiul prea mult...
...si pana sa apuc sa termin de zis, imi trage caietul de pe genunchi si se apuca sa citeasca.
-Un an, huh?
-...
-Si cine este aceasta divina si mirobolanta persoana care ti-a distrus din temelii toate sperantele si micile bucurii ale vietii? Cum o cheama pe cea care te retine intr-o vineri seara pe podeaua unei toalete?
-Ana. "Ce nume simplu...!"
-Da, da, da! Stiu melodia, si mai trage o data din tigara, dar nu ma coafeaza. Si cat timp ati fost impreuna?
-5 ani. 5 ani, 3 luni si 23 de zile, dar nu ar trebui sa spun chiar tot...
-Pff...! E ceva! Si cum de v-ati despartit? Ce-a facut?
Tac. Ridic privirea catre ea din nou si nu inteleg de ce ma priveste ca si cum ar fi intrebat cat sunt cartofii in piata. Nu intelegi ca asta ma doare cel mai tare si de asta vreau sa uit cel mai repede tot ce-a fost? Nu intelegi ca nu vreau sa-mi aduc aminte si sa nu mai mentionez asta niciodata?! Ma astept ca din privirea mea sa-si dea seama ca e un subiect sensibil, dar se pare ca figura mea nelinistita nu o misca catusi de putin.
-Am... De ce iti spun tie chestiile astea? Am iubit-o ca un prost si am crezut ca si ea ma iubeste. Dupa 5 ani de zile i-am spus ca este momentul pentru o schimbare. Eu am vrut sa o cer, ea a ales sa ne despartim, considerand ca de genul asta de schimbare are ea nevoie, pentru ca mai avea pe unul. Eu eram doar 'iubitul ei boem'.
-Naspa! De tot cacatul, chiar! Pfff...!
-Multumesc pentru compasiune! Ma faci sa ma simt mult mai bine!
-Ei, hai! Nu te-ai saturat de bataile pe umeri si de compatimire? Astea te tin in stadiul asta de leguma, fara nici un scop si nici un viitor.
-Dar...
-Recunoaste! Toata gargara asta cu care te surzesc toti nu face altceva decat sa-ti prelungeasca chinul, in loc sa te ajute sa treci peste. Intr-adevar, nu e ceva usor, dar nu trebuie sa te obisnuiesti cu :'Imi pare rau'-uri.
Imi suna telefonul. E Gabi, "Fiinta stresanta nr. 1". O nedumereste vizibil numele, iar pentru mine e ceva incredibil de normal sa o vad ca-mi violeaza intimitatea inca o data, asa ca ii spun direct:
-Acel Gabi, si inchid.
-Ce porc tre' sa fii ca sa ii pui asa un nume de apelant uneia dintre persoanele care chiar incearca sa te ajute? Si nr. 2 sau 3 cine au nenorocul sa fie?
-Sora mea mai mica, mama, tata...
-Mai sa fie! Ba. da' chiar esti porc! Cum sa spui ca familia ta e formata din fiinte stresante?
-Nici unul nu ma lasa in pace ca sa pot sa-mi revin din chestia asta! Toti sunt plini de sfaturi despre cum ar trebui sa-mi traiesc viata, dar e viata mea si as vrea sa ma lase in pace o vreme! Toti!
-Ce fiinta nerecunoscatoare poti sa fii! Sa fii inconjurat de atatia oameni care tin la tine si sa fii oripilat de faptul ca-si manifesta compasiunea fata de tine! Ar trebui sa-ti fie rusine!
Si isi intoarce privirea de la mine si tace. Am pe buze cateva injuraturi pe stil unguresc, de vreo 5 minute fiecare, dar, nu stiu de ce, nu pot sa le spun. Imi dau seama ca are dreptate. Asa ca tac si eu, inghitindu-le pe toate, rand pe rand.
-Si care-i faza cu tine? o intreb si eu, pe ofensiva. Tu de ce stai aici, pe podeaua asta de toaleta?
-Imi place sa vin aici din cand in cand. Ma calmeaza...
Eu astept mai multe detalii si explicatii, dar n-are cine sa mi le dea. In schimb, ma trezesc cu un damf de fum de tigara in fata si cu o intrebare:
-Si ce-ai de gand sa faci, daca toata lumea te lasa in pace si iti ofera mult doritul spatiu?
-O sa stau si o sa analizez tot ce e de analizat si o sa ajung, pana la urma, sa vad toata relatia mai obiectiv, mai de-afara, si atunci nu o sa mai doara.
Ea incepe sa rada. E un raset sincer, neprefacut, care ma nedumereste. Si rade si rade, pana la urma ii dau lacrimile. Eu nu stiu daca sa ma simt lezat sau sa fac si eu haz de necaz si sa rad alaturi de ea. Tot ea ma salveaza:
-Tu chiar crezi ca daca analizezi ceva o sa fie mai bine? Chiar crezi ca nu o sa mai doara? Esti nou in chestiile astea, asa-i? Fara sa ma lase sa-i raspund, continua: In momentul in care te desparti de cineva, cea mai mare greseala e sa iei la puricat tot ce a fost intre voi. Asta nu te-ajuta decat sa-ti pui sare pe rana si sa mai si invarti cutitul de vreo cateva ori. Ce soi ciudat de masochist mai esti si tu!
-Nu sunt...
-E, hai! Inghite gluma si treci mai departe. Daca esti ranit sentimental nu-nseamna ca nu poti sa mai ai si simtul umorului.
-Bine, don'soara 'Stie-Tot'! Tu ce consideri ca ar trebui sa fac? 
-In loc sa stai s-astepti sa treaca totul de la sine, mai bine scoate tu tot singur. Trage o betie crunta cu Gabi, aduna toate frustrarile si canalizeaza-le inspre ea. Stiu ca tu te consideri domnu' 'Suflet Mare', care nu ar putea sa faca ceva sa raneasca pe cineva, dar gandeste-te ca ea te-a ranit pe tine prima. E momentul sa intorci favorul. Asta o sa-ti ofere posibilitatea sa pui capat relatiei si in inima ta. Daca te descarci si spui tot ce aveai de spus, o sa te calmezi si o sa-ti revii. Dar trebuie sa spui tot, sa nu lasi nici o frustrare sa ramana, si atunci o sa vezi ca iti vei reveni!
O privesc cu neincredere pret de cateva minute si rumeg tot ce-a zis. Pare sa aiba putintica dreptate acolo, in judecata ei feminina, dar eu inca n-am incredere ca ar si merge:
-E probata treaba?
-Cu varf si-ndesat! Eu am facut asta de vreo doua ori si prietenele mele la fel, deci merge!
-Stii ca ma faci femeie in momentul asta, nu?
-Stii ca esti in toaleta femeilor in momentul asta, nu?
Si incepem amandoi sa radem si ne dam coate unul altuia. Apoi, brusc, imi trece rasul, cand o vad pe Ana ca iese de la baie si se duce inapoi in club. Prietena mea imi observa schimbarea atat de brusca de comportament si se uita dupa ea, indelung.
-Frumoasa femeie! Inteleg ce ti-a placut la ea!
-Si inca n-ai vazut nimic! N-ai avut ocazia sa vezi ochii aia albastri in care s-au adunat toate marile si pielea ei atat de fina incat...
...si-mi da o palma. Eu ma uit inciudat la ea.
-O meritai, crede-ma!
-Cum naiba sa...?
-Hai, gata, gata! Iti dai tu seama mai incolo! Acum tre' sa te duci si sa faci ce ti-am spus!
-Acum?
-Cu cat mai repede, cu atat mai bine, iar acum e cel mai repede, nu?
Imi face semne grabite sa ma ridic si sa merg dupa ea. Eu ma adun de pe jos, in frenezia momentului, si dau sa plec dupa ea. Apoi ma intorc si o intreb:
-Uite ce porc sunt...
-Stiu, dar trecem peste...
-...am uitat sa facem cunostinta! Razvan. Razvan Dumitras!
-Camelia! Camelia Sturzu! Razvane, fa-mi si mie un favor! 
-Sigur, orice! Numai spune repede. ca trece acum-ul si...
-Daca il vezi pe fratele meu, Adrian, spune-i ca-i multumesc din suflet pentru tot ce a facut pentru mine si ca buburuza lui mica e acum linistita si fericita acolo unde e!
-Ce mesaj ciudat de transmis... De ce nu poti...?
-Nu pot si gata! Ii zici sau nu?
-Ii zic...
-Promiti?
-Promit!
-Esti sigur?
-Da, don'soara 'Stie-Tot'! Doar am promis!
-Multumesc, domnu' 'Suflet Mare'!
Zambim, o imbratisez si ma despart de ea in viteza. Pe Ana o ajung din urma destul de repede, aproape de baie, semn ca era trotilata bine de tot. O iau de mana si o opresc. Se intoarce la mine si se uita nedumerita:
-Razvan! Ce...?
-Asculta! Esti cea mai mare fraiera din lume! Eram gata sa-ti ofer totul, dar tu, in prostia ta, n-ai putut sa-ti dai seama. Radeai de mine ca sunt prea ancorat in realitate, dar uita-te la tine, cea cu capul in nori, cat de bine ti-e! Faci promosiuni pe care nu poti sa le tii, ai iubiti pe care nu-i iubesti, pledezi pentru lucruri in care nu crezi! Si pentru ce? Pentru cine? Esti cea mai fada persoana pe care o cunosc! Pana acum te invidiam pentru tot ce incercai sa fii, dar sa stii ca acum mi-e mila de tine, pentru ca niciodata n-ai incercat sa fii tu insati!
Si tac. Respir greu. Ii dau drumul la mana. Ea se uita la mine si vad cum ii curge o lacrima pe obraz. Deschide gura, dar nu spune nimic. Cand, in cele din urma, reuseste, eu nu le aud, pentru ca deja sunt plecat in cautarea lui Gabi. Nu le-am luat chiar in ordine, dar sper ca n-o sa se supere Camelia din cauza asta!
Pe Gabi il gasesc la bar, neobisnuit de treaza pentru orele astea si oarecum nelinistit. Cand ma vede, se lumineaza la fata:
-Aici mi-erai, pacoste! Am crezut ca te-a luat unul la bataie si-ai ajuns la spital. 
-Hai, ma! Chiar asa?! Nici macar pentr-o secunda nu ti-ai pus bazele-n mine ca vrajesc o tipa?
-Eh, m-am calmat cu sperantele astea! Stiu ca de fiecare data cand scoti gogosi din-astea ai stat ascuns pe undeva toata noaptea, dar macar am siguranta ca esti bine unde esti. Acum nici in baie nu mai erai...!
Sunt profund surprins de ce-mi spune si-i dau una in umar:
-Tot timpul, stiai da' nu ziceai nimic? 
-Frate, esti tu cu ale tale si treci prin ce treci, dar cineva tot tre' sa aiba grija de tine, chiar daca tu crezi ca n-ai nevoie!
Il imbratisez din reflex. 
-Adrian! striga Gabi dupa un tip si se indreapta spre el! Gata, l-am gasit! Apoi se indreapta spre mine: Razvan, el e Adrian Sturzu, artizanul acestei petreceri!
-Incantat, Razvane! Gabriel al tau a fost foarte ingrijorat din cauza ta! M-a pus chiar sa verific cu toti agentii de paza daca vreun tip cu semnalmentele tale nu a luat parte la vreo incaierare!
-Uneori esti un porc cand te inchizi in tine, imi explica Gabi, si se mai ia cate unul de tine, dar tu, in toanele tale, nu-ti dai seama si tre' sa vin eu sa calmez spiritele. Acum mi-era ca n-am ajuns la timp!
-Mersi, dar n-a fost cazul! Eram la toaleta femeilor, nu aveam ce tip sa enervez acolo!
-La femei? face Gabi. Asta-i ceva nou! si radem toti trei.
-Da, am stat pe jos, la chiuvete, si-am scris ceva in caietul meu.
-Omule, tu ai niste pasiuni tare ciudate! Macar ai vazut ceva interesant?
-Pai, chiar da! M-am intalnit cu Ana...
-Iar incepe..., face Gabi catre Adrian. 
-...i-am spus tot ce aveam de zis si acum chiar ma simt mult mai bine! Parca... parca am scapat de o povara!
Gabi imi da si el un ghiont si-mi zice:
-Asa te vreau! Ti-au venit mintile la cap!
-Sa inteleg ca din cauza ei am pus toata paza sa te caute? intreaba Adrian si rade.
-Era de asteptat..., rade si Gabi.
-Si am mai dat peste cineva la baia femeilor:Camelia, sora lui Adrian, sa inteleg! Am stat de vorba putin. E tare de treaba! Mi-a zis...
 Ma opresc brusc. Nori intunecati prevestitori de ceva nefast s-au adunat deasupra micului grup, iar eu nu inteleg de ce.
-Razvan! striga la mine Gabi, pe un ton cu totul schimbat. Nu fii nesimtit!
-Nesimtit?! De ce...?! 
Nu inteleg deloc schimbare de atitudine a celor doi, si mai ales cea a lui Adrian, care se uita la prietenul meu si-i spune, pe un ton taios:
-Chiar nu am nevoie de batjocura prietenilor tai, Gabriel! Are noroc ca e prietenul tau, dar ai grija sa plece in urmatoarele cinci minute! Daca il mai vad, o sa pun bodyguarzii pe el! si da sa plece.
-Stai! Mi-a spus sa-ti transmit ceva si i-am promis c-o s-o fac...
-Razvan! striga Gabi. Ajunge!
Adrian se intoarce spre mine, cu o ura in privire pe care nu o inteleg:
-Masoara-ti cuvintele, porc ce esti, si...
-Mi-a spus sa-ti zic ca iti multumeste pentru tot ce ai facut pentru ea si ca buburuza ta mica e linistita si fericita acolo unde e!
Nu stiu ce am zis, dar Adrian face deodata ochii mari, deschide gura sa tipe, dar nu reuseste sa scoata decat:
-Ce...?!Tu... Cum...?
Adrian se schimba la fata. Deodata, e alb ca varul si ii tremura picioarele. Gabi ii sare in ajutor si il ajuta sa se aseze pe un scaun. E inca vizibil palid, asa ca Gabi il stropeste si il palmuieste putin peste fata, sa-i vina sangele-n obraji, iar apoi se intoarce si se uita la mine cu o privire acuzatoare, iar eu inca nu inteleg nimic despre ce se intampla. 
-Cum poti sa fii asa insensibil, ma?! imi reproseaza el. 
-Dar ce-am zis?!
-Cum poti sa-ti bati joc de gazda la numai 5 minute dupa ce l-ai cunoscut? Cum sa...
Adrian ii face semn sa taca, se ridica in picioare, dar de data asta nu-i mai citesc nici o urma de ura in ochi:
-A spus ea asta? A spus ca e linistita si fericita? si vad ca are lacrimi in ochi.
-Da! Si a fost foarte insistenta sa-i promit ca mesajul avea s-ajunga la tine.
Adrian plange si rade. Ma saruta pe amandoi obrajii. Ma imbratiseaza si rade ca un copil.
-Iti multumesc din suflet! si ma strange la piept, iar eu nu stiu cum sa-i raspund la imbratisare.
Cand imi da drumul, sunt inca inciudat de toata intamplarea, asa ca nu pot decat sa intreb:
-Dar ce e cu Camelia? Unde e si de ce...?
Las intrebarea in coada de peste, pentru ca vad ca Gabi iar se uita acuzator la mine, dar de data asta sa ma-nteleaga:
-Tu iar n-ai fost atent la o iota din ce ti-am spus?
-Pai... si-mi rotesc ochii prin cap, parca incercand sa-mi aduc aminte ce trebuia sa tin minte.
-Camelia a fost sora mea mai mica, incepe Adrian.
-A... fost?! nu inteleg eu.
-A murit chiar in cladirea asta, acum aproape 5 ani de zile. (Ceee...?!) Un caz clasic de boala nemeritata: leucemie.
Se opreste. Isi cauta pachetul de tigari si ii recunosc din gesturi miscarile surorii sale. Acelasi damf de fum in ochii mei. 
-Am fost un mare prost, pana sa aflu de boala ei. Treceam prin viata, fara sa-mi pese de restul si fara sa am grija zilei de maine. Totul s-a schimbat cand m-a sunat de la spital. De aici. 
Eu si Gabi ne uitam unul la altul, nedumeriti. Acum e clar ca nici el nu intelege mai multe decat inteleg eu.
-Aici a fost internata vreme de un an de zile si vreme de un an de zile am sperat la acel telefon salvator, care n-a ajuns la timp. Un an de zile am stat langa ea, in fiecare zi, iar ea, saracuta, si-a reprosat ca a facut de mine un om trist, pe cand eu eram cea mai de viata persoana pe care o cunostea...
Se opreste sa-si traga sufletul si sa-si stearga o lacrima. Mai trage doua fumuri de tigara si continua:
-Avea 25 de ani! Ce soarta sa ai, la 25 de ani!? Si totusi, in sufletul ei mare, tot la mine s-a gandit. In ultima zi m-a pus sa-i promit ca o sa ma schimb, ca n-o sa mai fiu trist tot timpul si ca o sa zambesc si o sa rad si o sa ma bucur de viata... Pentru ea, buburuza mea mica! 
Inlemnesc. Un fior rece  imi coboara pe sira spinarii, urmat de un altul si un altul si e randul meu sa dau in culoarea varului, sa ma asez pe scaun si Gabi sa ma ude pe fata si sa palmuiasca. Imi revin, ma sterg cu niste servetele si il las pe Adrian sa continue:
-M-a pus sa-i promit ca nu voi plange pentru ca nu mai e, ci ca ma voi bucura pentru ca a fost! Si in fiecare an, sa sarbatoresc plecarea ei printr-o petrecere in cinstea vietii ei!
Acum inteleg. Ma uit la servetelul mototolit din mana si inteleg: Club Camikaze. Pe pereti, pe niste ecrane mari sunt imagini cu Camelia, in diferite ipostaze, dar in toate apare surazand. Adrian i-a respectat dorinta intru totul si a transformat acel monument al durerii, care era spitalul, intr-un loc de distractie si savurarea a vietii. A luat orice amintire care l-ar fi facut sa-si aduca aminte de perioada ei trista si a inlocuit-o cu momentele ei cele mai frumoase. 
-Ea e singura careia i-am spus vreodata buburuza mea mica, pentru ca era pistruiata. (Rade.) Era modul meu de a o tachina, o glumita pe care doar noi doi o cunosteam si pe care n-am spus-o niciodata nimanui.
-Se pare ca sora ta ne cunoaste pe amandoi mai bine decat ne cunoastem noi, ii spun eu, ridicandu-ma in picioare. Si eu tot din imboldul ei am reusit sa trec peste o durere de un an de zile. Si bine ca mi-am adus aminte! Gabi, trebuie sa bem!
-Sa bem! urla si Gabi.
-Sa bem! striga si Adrian.
Adrian cheama repede un ospatar si imediat apare o sticla de sampanie si trei pahare cu picior inalt. Sa fii patron de local are avantajele lui. Paharele se umplu, bulele jucause se ridica spre gura paharului, lasand aroma bauturii sa ne gadile simturile. Ridic paharul si inchin:
-Pentru don'soara Stie-Tot!
-Pentru buburuza mea mica! inchina si Adrian.
-Pentru Camelia! inchina si Gabi.
Iau o inghititura si savurez. Cea mai buna bautura pe care am baut-o vreodata.

sâmbătă, 18 august 2012

La parnaie...

Se deschide usa si se face liniste totala. In fata tuturor apare un barbat necunoscut, imbracat intr-o tinuta absolut normala. Nimic nu atragea privirile asupra lui, in afara tocmai de privirea sa dura, scrutatoare. Se duce direct in fata si incepe sa le vorbeasca:

-Sunteti aici pentru o misiune foarte grea. Veti deveni puscariasi. Veti fi puscariasi pana in maduva oaselor, veti injura, veti bate, veti face parte dintr-un grup sau veti fi violati daca nu. De la limbaj pana la ultimul gest, veti fi infractori. Nimeni si nimic nu trebuie sa stie ca voi sunteti agenti sub acoperire.

Barbatul se opreste, sa vada reactii. Nimeni nu spune nimic, doar cateva capete se pleaca, ca sa-si ascunda privirea. Continua:

-Chiar daca veti locui in inchisoare, veti fi trimisi si in misiuni, daca este nevoie de agenti de teren. Experientele din inchisoare nu pot decat sa va recomande pentru infiltrari in bandele de raufacatori pe care incercam sa le inchidem. Cand vom avea nevoie de voi, veti fi informati si va trebui sa faceti un scandal destul de mare ca sa va bage la izolare. Asa nu o sa atrageti prea mult atentia.

Inca nici un sunet din partea nimanui. Toti asculta, nimeni nu intreaba nimic, nimeni nu obiecteaza nimic, nici unul nu se uita in stanga si-n dreapta, deznadajduit.

-Misiunea voastra, domnilor, nu este asta, de a va antrena pentru viitoare misiuni. Nu! Misiunea voastra e sa va infiltrati in toate grupurile de puscariasi, unii dintre voi vor trebui chiar sa fie fetite, iar altii pot sa ajunga chiar lideri de grup. E problema voastra cum faceti, dar trebui sa gasiti un gaz otravitor care se afla la cineva din inchisoarea asta. Stim ca a fost introdus in timpul unei vizite conjugale, mai stim ca este destul de mult incat sa omoare tot orasul si mai stim ca cel care l-a primit acum este mort, deci ceea ce nu stim este cine il are. Trebuie sa gasiti gazul acela cu orice pret! O picatura daca este eliberata in aer, poate omori toti oamenii din inchisoare. Asa ca nu trebuie sub nici o forma sa se afle cine sunteti si ce vreti, cel care are gazul ar putea sa se decida sa faca pe eroul si sa elibereze gazul.

Se opreste din nou ca sa se uite in ochii tuturor celor din sala. Nici unul nu pare sa aiba vreo umbra de indoiala cu privire la importanta acestei misiuni. E multumit, asta e reactia pe care o astepta.

-Fiecare dintre voi va primi o crima si o pedeapsa care sa se potriveasca cu profilul lui psihologic. Domnilor, mult succes!

Au trecut multe luni de la episodul asta. Sorin era acum un membru important din grupul de violatori. In cazierul lui scria ca violase 14 femei inainte sa fie prins, iar violurile erau intotdeauna urmate de diferite schingiuiri ale victimelor, ceea ce a trebuit sa aduca cu el in inchisoare. Inca nu violase pe nimeni, dar devenea din ce in ce mai dubios cum un violator notoriu, autointitulat obsdat de sex, putea sa reziste atatea luni fara sex. Adusese cu el schingiuirile, totusi.

Tocmai pentru ca era inca curat si nu violase nici un coleg – scuza lui eterna era ca lui nu-i plac cururile de barbati, el a violat doar femei si doar asta vrea sa futa – unul dintre violatorii mai vechi, cu rang de sef, care ii abuzase pe aproape un sfert din toti detinutii, se decisese intr-o seara sa-i faca botezul si lui. Isi daduse seama dupa diferite priviri aruncate de acela catre el si catre alti cativa, carora le facea un semn discret ca in seara aceea urma sa fie curva lui. S-a pregatit metodic, iar in clipa in care s-a dat stingerea si au navalit peste el, Sorin a sarit din pat, a rupt o bara de la pat pe care o slabise special si a lovit in stanga si-n dreapta pana cand a ramas singurul in picioare. Seful si inca 5 acoliti au avut nevoie de ingrijiri medicale timp de 2 saptamani. El a stat la spital doar 2 zile si, culmea, printre ei. Dar stia foarte bine ca, o data ce-si aratase superioritate in fata lor, nici unul dintre ei nu avea sa mai incerce ceva. Acum ii preluase pozitia de sef tocmai acestui violator, pentru ca il dovedise.

Dupa zilele de odihna la spital au urmat 2 saptamani de carcera. Carcera insemna, de fapt, o misiune afara. Cateva zile de relaxare pana il prindea pe unul. Si nu a fost greu. Ranile proaspat primite de la colegii de celula ii ascundea perfect identitatea secreta. Nimeni nu ar fi putut sa-l suspecteze ca e agent, asa ca a fost usor sa dea peste o banda de drogati si sa ii faca sa ii dea dealerul. Saracii de ei, nici nu stiau ce si cum, cand erau deja in duba, printre mascati.

Acum era iarasi in inchisoare, dar mai iesise de cateva ori, pentru aceleasi misiuni. Ultima oara se intelesese cu un alt coleg sub acoperire si au intrat amandoi la carcera. S-au intalnit chiar si pe strada, dar acolo s-au salutat doar din priviri, sa nu atraga atentia. Chiar dupa ce s-au vazut, au primit amandoi un cod rosu ca trebuie sa se intoarca rapid la inchisoare. Ceva grav se intamplase. Ticalosul cu otrava se prinsese ca era urmarit si 2 agenti morti stateau dovada.

Acum nu mai era de gluma, era pe viata si pe moarte, dar o moarte urata, nemeritata, care te lua pe nepregatite si nu iti dadea sansa sa lupti. O moarte pentru lasi. Nu avea de gand sa moara asa, nu s-a pregatit atata timp ca sa cedeze fara lupta.

Norocul lui s-a numit Chioru’. Chioru’ era un ticalos de cea mai joasa speta, un vietas care era deja de 17 ani, pentru un macel: a omorat un datornic la propria lui nunta si i-a trimis-o si pe proaspata nevasta dupa el – sau cel putin asa povestea el cu mandrie. Chioru’ ii avea la mana pe toti gardienii si toti intorceau privirile cand trebuia, ca sa mai intre cate o curva, sa mai „pice” cate unul in baie, sa mai aduca careva niste „zahar” special... genul asta de intelegeri. Dar, cumva, cineva s-a opus si acum Chioru’ nu isi mai primea tratamentul cuvenit. Asa ca a organizat o revolta generala: toti gardienii au fost imobilizati, batuti, violati sau chiar omorati, iar apoi aruncati in celule. Era haos, dar Sorin avea treburi mai importante de rezolvat decat aceasta criza a varstei a doua prin care trecea Chioru’.

Totusi, profitand de revolta generala, nimeni acum nu-l mai intreba de ce poarta un pistol dupa el. Si nici nu mai batea atata la ochi daca se intalnea cu cativa dintre ceilalti agenti, sa vada ce e de facut. Cativa erau noi, infiltrati de doar cateva zile inainte de revolta, asa ca Sorin a trebuit sa ii puna la curent cu tot ce se intampla. I-a luat drept fetitele lui cateva zile, ca sa ii protejeze de restul. Acum era ultima lor sansa si era imperios necesar sa verifice toate posibilitatile.

-Avem 4 piste, le spuse el cand se adunara cu totii. Cate 3-4 oameni, va duceti si verificati fiecare celula. Trebuie sa fie la unul dintre ei.

S-au impartit in 5 grupui, 4 ca sa verifice pistele si unul ca sa ramana sa controleze situatia. Sorin s-a dus tocmai la Chioru’ la celula. A cotrobait peste tot, dar nu era nimic. Cand a dat sa iasa din celula, si-a dat seama ca erau urmariti.

-Dupa el! Toti! Acum!

Sorin a fugit catre restul grupurilor si le-a spus tuturor sa se intoarca la grupul de control.

-Nu era nici unul dintre ei! E altul si s-a prins cine suntem! Trebuie sa actionam acum sau o sa...!

Deodata s-a lasat o liniste generala. Lui Sorin i-au inghetat cuvintele. Picioarele il lasara, cazu in genunchi si apoi cu fata in pamant.

-Nu asa... ! Nu fara lupta...