duminică, 21 august 2016

Jurnal de calatorie (III) – Uppsala




Uppsala s-a intamplat cam pe nepusa masa. Sambata dimineata cautam frenetic croaziere spre marginile arhipelagului Stockholm (are 30.000 de insule, deci aveam de unde alege) dar toata cele mai interesante pareau sa fi inceput deja. Cele din extremitatile arhipelagului, pe langa faptul ca erau destul de scumpe, se incapatanau toate sa inceapa in jur de 7-8-9 dimineata, deci la 10 cand am inceput eu sa caut, nu prea mai aveam optiuni.
Gasisem o croaziera spre Vaxholm care incepea pe la 10:30. De curiozitate, m-am uitat si la destinatii din apropierea Stockholmului care sa fie demne de petrecut o zi pe-acolo. Uppsala parea optiunea normala, pentru ca a fost capitala Suediei intr-o perioada si e locul unde s-a deschis prima universitate din Scandinavia.
Am plecat spre port. Mi-am luat cartile aferente, apa si biscuitii necesari unei excursii de o zi.
Am pierdut metroul. A plecat cand incepeam sa urc scarile spre statie. M-am uitat la ceas: 10:24. Nu aveam nicio sansa sa ajung in port la timp. Am coborat la gara centrala, sa vad programul trenurilor. Primul tren spre Uppsala pleca in 11 min. ‘Hmm… De ce nu?’ mi-am zis si am intrebat cat era biletul. 82 de coroane, mi-a zis un turculet binevoitor. N-am stat pe ganduri.
Drumul a fost un mic chin. Nu din cauza conditiilor, a distantei sau a orice altceva legat de tren insusi. Langa mine s-a asezat o tanti de doua ori cat mine, iar in fata mea sotul si fiica ei. Vorbeau intr-o limba pe care nu o intelegeam, dar parea cunoscuta (poate catalana?!) si nu s-au oprit pentru o secunda tot drumul. Am incercat sa citesc, dar cicalitorile din jurul meu nu-mi dadeau pace. Din fericire, drumul dureaza doar 50 min. Am supravietuit.
In Uppsala cand am ajuns nu aveam nici un fel de plan. Nu m-am uitat peste atractiile turistice din localitate decat putin, in tren. Voiam sa vad universitatea si catedrala, care oricum erau una langa alta, dar nu ma uitasem la alte atractii turistice. Simteam nevoia sa iau orasul in piept si sa descopar la pas tot ce avea de oferit. Aveam nevoie sa fac din nou ceva pentru prima oara si sa simt entuziasmul acelei descoperiri, ca sa inlatur rutina pe care mi-o creasem in ultimele zile.
La fel cum facusem cu cativa ani inainte prin Viena, am pornit pe o strada spre care am vazut ca se indrepta mai multa lume si m-am lasat purtat de oameni pe cele mai umblate drumuri, cu siguranta ca pana la urma voi vedea turnurile catedralei. Stiam ca e inalta si ma asteptam sa nu fie prea greu de reperat din cam tot orasul.
Am perceput Uppsala ca pe un orasel de provincie, la inceput, cu o mica comunitate care graviteaza in jurul pietei centrale, in jurul careia se gasesc toate magazinele si care ar forma un fel de pol comercial al orasului. Inspre piata venea lumea din toate partile si pleca in toate partile, deci am fost un pic debusolat in legatura cu urmatoarea mea destinatie. Din cele patru iesiri ale pietei, am pornit pe cea opusa celei pe unde venisem, si la prima intersectie am vazut, in stanga, turnurile de caramida si metal ale catedralei din Uppsala. Am ramas masca. Era mare…
Cred ca tocmai pentru ca nu m-am interesat foarte mult de destinatia mea, surpriza a fost atat de mare si de placuta. M-am felicitat pentru lipsa de cunostinte, care imi facea experienta cu totul noua. Am pornit agale spre catedrala. Am trecut pe nesimtite peste un pod mascat de niste copaci si mi-am dat seama abia mult mai tarziu ca pe acolo chiar trecea un rau.
La fel cum in Mangalia ma luam dupa turnul postei ca sa ma orientez spre casa, in Uppsala am luat turnurile pe post de reper si am ajuns la catedrala prin spate. Am vazut niste schele care probabil aveau rolul sa renoveze structura cladirii si deja ma gandeam la cum nu putusem sa vad domul din Viena pentru ca era in reparatii. Din fericire, nu era decat o mica parte, iar intrarea si vitraliul se vedeau foarte bine in toata splendoarea lor. Si ar fi fost chiar pacat, la cate detalii are peretele unde se afla si intrarea.
Interiorul e ceva mai sobru decat ma asteptam, sincer. Mai putine detalii decat la o catedrala catolica, dar foarte inalt. Am luat un pliant in engleza si am facut singur turul catedralei, pentru ca as fi avut de asteptat cateva ore pana la primul tur in engleza. Am luat la rand toate cele 22 de repere din pliant, desi la numarul 13 am fost rugati de personalul catedralei sa parasim cladirea, pentru ca urma o slujba si nu era permisa vizitarea in timpul slujbei.
Am iesit afara si am avut placuta surpriza sa descopar ca era soare. Erau chiar 21 de grade – cea mai ridicata temperatura de cand sunt in Suedia! Am pornit spre o alta biserica, mult mai scunda decat cei 118m cat au turnurile catedralei, dar tot din caramida rosie si foarte veche si ea. Am mers mai departe si am ajuns la o zona verde – nu ca n-ar fi fost oricum foarte mult verde peste tot – care am descoperit ca era curtea fortaretei medievale Uppsala.
Am urcat la unul dintre turnuri ca sa admir tunurile si am aflat ca tunurile respective au fost folosite ca sa il puna la punct pe episcopul de Uppsala, care nu fusese foarte incantat cand regele s-a autodeclarat cap al Bisericii Suedeze pe la inceputul sec XVI, dupa modelul lui Henric al VIII-lea. Asta pentru ca regele suedez luase aceasta decizie din cu totul alte motive, care tineau de o putere prea mare a Bisericii si de o nevoie de consolidare a puterii regale, astfel ca bisericilor li s-au confiscat toate proprietatile, iar in Uppsala se afla centrul religios al Suediei.
Dupa aceasta incursiune in trecutul glorios al tarii si dupa o scurta discutie cu sora mea care era la Curtea de Arges in acel moment, mi-am dat seama ca ma aflat tot intr-un fel de Curte de Arges suedeza, prin prisma faptului ca si Uppsala fusese candva capitala si principalul centru al tarii, pana cand totul s-a mutat la Stockholm (mai tarziu am aflat ca nu a fost capitala, dar a fost si este centrul spiritual al tarii). Bineinteles ca am facut o mica comparatie intre cum arata Curtea de Arges si cum arata Uppsala si m-a pufnit rasul…
Am vrut sa ma asez la o masa sa fika putin, dar era prea aglomerata cafeneau de la castel si mi-ar fi deranjat zenul, asa ca am pornit mai departe. Am dat peste un balci.
Balciul din Uppsala era un festival de masini americane. Intrarea era 100kr (cca 11 EUR) si imi permitea doar sa ma razgaiesc la masinile americane. Trebuie sa mentionez ca era vorba de masini vechi, late si lungi, asa cum se facea in special in anii
’50-’60. Cadillac-uri, Mustang-uri, camioane si dubite se inghesuiau intr-un spatiu ingradit care imi amintea de festivitatile noastre de 1 mai muncitoresc de pe vremea plumbuitului. Ma simteam ca la zoo, sincer. Pe langa masinile venite din SUA (am vazut mai multe numere de inmatriculare din mai multe state americane), balciul iti permitea sa vezi un redneck adevarat in starea lui naturala: pe sezlong, band bere cu amicii, langa un muscle-car din care rasuna muzica specifica sudului SUA. As fi vrut sa zic ca era muzica country, dar erau mai mult melodii cu si despre Sud, dintre care cel mai bine mi-a ramas in minte Sweet Home Alabama (Sweet Home Alabama de la Lynyrd Skynyrd face parte din categoria ‘rock sudist’). Daca pui la socoteala si fetele pierdute de redneci, burtile de bere, steagurile Confederatiei si preponderenta hainelor de piele cu care erau imbracati mai toti, se poate intelege de ce ma simteam mai degraba la un zoo uman decat la un balci.
Pentru ca nu se putea plati decat cash, am plecat mai departe spre zona rezidentiala a orasului. Am trecut pe langa o multime de case si casute – a se citi vile si vilute – care mai de care mai dichisite si mai aranjate. Fara sa iasa din arhitectura urbana specifica, fiecare casuta avea ceva aparte care iti atragea atentia. Toate, insa, aveau in comun faptul ca erau bine ingrijite si imi starneau dorinta de a ma muta si eu intr-una din ele.
Am ajuns la campusul universitatii dupa ce am trecut prin gradina botanica universitara.
Acolo gasisem o cafenea unde as fi vrut sa ma asez sa-mi beau cafeaua si sa-mi mananc prajitura cat mi-as fi lasat la incarcat telefonul, dar harmalaia de copii si putinele mese m-au facut sa caut o alta locatie.
Am trecut de Centrul de cercetari a genului sexual (Center of Gender Research), care mi-a ridicat o spranceana din cauza denumirii, si am ajuns la o alta cladire universitara, care avea in fata o mare harta a campusului, pe care am remarcat cu inflacarare in semn mult iubit: lingura si furculita. Am dat repede turul campusului, ca sa descopar ca restaurantul indicat era, de fapt, cantina universitatii si era inchisa sambata.
A trebuit sa invoc puterea magistrala a GPS-ului ca sa descopar un loc unde sa ma asez. Dar si GPS-ul m-a dezamagit. Prima locatie era un local asiatic, care nu imi dadea impresia ca ar fi servit prajitura si cafea, asa ca am mers mai departe. A doua era un bar irlandez, dar nu voiam prajitura cu bere si irish coffee, asa ca am pornit spre a treia destinatie. Langa localul asiatic am dat peste un ristorante italian, unde am gasit in meniu mult-iubita prajitura si cateva retete de cafea, din care am cerut un caffe latte. Ospatarul mi-a dat de inteles ca acolo se serveste doar mancare si m-a rugat – frumos, ce-I drept – sa plec si sa caut un café prin apropiere.

Pana la urma am gasit o gelaterie care servea si cafea si prajituri si avea si beneficiul de a fi deschisa sambata, criteriu pe care a trebuit sa elimin cateva alte destinatii. Mi-am luat tavita cu cafea, prajitura si un pahar cu apa si m-am asezat la o masuta de afara, in purul stil frantuzesc al savurarii cafelei in timp ce privesti si comentezi ca o baba la toti trecatorii. Am fika grav de tot vreo juma de ora pana ce a venit o viespe si mi-a dat tarcoale, incat la un moment dat ma asezasem la masuta de langa, asteptand sa-si faca damblaua cu resturile de prajitura din farfuria mea si sa plece mai departe…
Dupa mai bine de juma de ora am plecat, multumit ca mi se incarcase bateria destul de serios si aveam iarasi cu ce sa fac poze. Prima destinatie care mi-a iesit in cale a fost cimitirul universitatii. Pentru o persoana care are o mare repulsie fata de cimitire si care face pe dracu-n patru sa le evite, experienta cu cimitirul a fost chiar placuta. Nu am mai avut nervozitatea pe care mi-o da vederea unei cruci cu un nume si doua date inscriptionate pe ea, poate si pentru ca majoritatea nu erau cruci, ci pietre mortuare, de toate formele si din toate perioadele, iar locurile de veci nu erau atat de clasic delimitate de dambul care acopera un cosciug, ci erau acoperite de un gazon foarte omogen.
Dupa cateva sute de morminte, mi-am adus aminte ca nu imi plac mormintele si am iesit.
Am ajuns iar la centrul de studii sexuale si am vizitat curtea cetatii, unde se pregatea o petrecere de nunta. Mi-am adus aminte ca lasasem o vizita neterminata, asa ca m-am grabit spre catedrala si am reluat contemplarea interiorului de la reperul numarul 13.

Ziua s-a incheiat aiurea, pentru ca dupa ce mi-am luat biletul de tren, m-au lovit nevoile fiziologice, iar toaleta din gara cerea 10 coroane ca sa intri, iar eu nu aveam cash decat 2. Dupa ce m-am foit juma de ora si am ajuns sa scot 200 de coroane de pe card, am descoperit ca lumea pur si simplu tinea usa deschisa pentru urmatoarea persoana ca sa intre, iar in cabina puteai sa intri chiar si platind cu cardul. Voiam sa bat pe cineva…
Per total, Uppsala e un oras care merita vizitat, daca ti-ai facut damblaua cu Stockholm. Nu cred ca ai nevoie de mai mult de o zi sau doua ca sa il vizitezi, dar mai mult ca sigur mai sunt ceva zone interesante pe care, in neglijenta mea recunoscuta, nu le-am localizat si nu le-am vizitat.


Jurnal de calatorie – Stockholm, Venetia Nordului (II)



Dupa ce am terminat de scris postul trecut despre Stockholm, m-am imbracat pe fuga si m-am dus iarasi in centru, la festival. Nici de data asta vremea n-a vrut sa tina cu mine si cand am iesit de la metrou m-a intampinat o ploita deasa si enervanta, dar aveam la indemana sapca de ploaie, asa ca i-am ras in nas.
Am ajuns cand spectacolul era in toi si o trupa de salsa isi facea numarul pe scena principala de la Opera. Si o facea chiar bine, pentru ca am vazut mai multe persoane care dansau pe ritmurile lor. Pot sa spun ca am remarcat niste pasi la o tipa din fata mea, aceiasi pasi pe care ii vazusem la clasa de salsa care se tine miercuri seara, inainte de kizomba.

Fulgii de curca din seara precedenta inca mai imbraca si acum marginile trotuarului si pot sa spun ca am remarcat urmele si la statia de metrou de la gara centrala, care nu e tocmai aproape. Ori vantul, ori talpile oamenilor trebuie sa le fi adus pana acolo, dar trebuie sa recunosc ca penele au patat in mintea mea onoarea altfel imaculata a sistemului de intretinere stradala din Stockholm.
Nu am zabovit mult la festival. Nu pot sa spun ca ma omor dupa salsa, nu pentru ca nu mi-ar placea ritmul, ci pentru ca nu stiu sa dansez… inca. Nu simteam nevoia de a sta si vedea spectacolul pana la sfarsit, asa ca mi-am facut de lucru in fata Palatului Parlamentului, care sta singur-mot pe o insula din zona centrala. In fata sa, o strada imparte micuta insula in zona Palatului – care cuprinde si o curte pretabila la picnicuri – si zona unui mic port – care e mai mult zona de stat si admirat peisajul, dovada ca sunt multe banci si prea putine locuri de proptit barci. Zona aia de jos, de langa apa, mi-a creat o stare melancolica, din cauza faptului ca acolo, pe singurul ponton parcat la baza insulei, poti sa te bucuri de privelistea intregului centru istoric, fara ca privirile altora sa te deranjeze. Asa cum imi place mie intotdeauna sa stau, acolo esti ascuns la vedere: ramai sub privirile tuturor, fara ca cineva sa se uite la tine, astfel ca poti sa-i observi pe toti. (Si ce nu fac oamenii cand stiu ca nimeni nu ii vede…!)

Dar n-am prea avut timp sa ma bucur de momentul meu de contemplatie. Ploita aia micuta si insignifianta s-a transformat in ploaie in toata regula, asa ca m-am adapostit sub niste pomi, care imi stricau toata vederea catre lume si lumini. Asa ca, distras de la obiectul observatiei mele, am observat un alt lucru important: imi chioraiau matele de foame. Am decis ca era o problema mult prea stringenta ca sa o las pentru faza de zacut in pat si uitat la BBC (BBC si CNN sunt singurele programe in engleza din grila TV de la hotel) si ca era nevoie de masuri urgente si de efect. Adica mergea un fast-food. Norocul meu a fost ca pe strada de pe insula cu Parlamentul erau parcate fata-n fata 4 (patru!) fast-food-uri pe roti, cu de toate pentru toti: vegetarian, piscicol, thailandez si indian. Le-am scos din start pe primele din schema si m-am uitat cu interes la cele asiatice, dar indienii m-au pierdut pentru ca vindeau doar doua tipuri de saorma indiana: picanta si foarte picanta.
Thailandeza (?!) care m-a servit mi-a dat un pul de hochei care indica 26 (de minute, de secunde, de oameni la rand – nu stiu) si mi-a zis ca o sa lumineze cand e gata masa. Cred ca voia sa-mi transmita ca pot sa ma duc unde am chef pana e gata comanda, dar ploua cu galeata, asa ca am ramas ca o curca
bleaga langa geamul de unde am comandat si am asteptat sa vad minunea luminoasa. Ce-I drept, dupa vreo 5-10 min pulul meu s-a facut rosu si asiatica mi-a dat o portie sanatoasa de wok cu pui si alune. Alunele au fost o surpriza. Ca, dealtfel, cam tot meniul, pentru ca am cerut meniul 2 pentru ca avea in titlu “chicken”.
M-am asezat strategic langa o statuie cu un leu, in asa fel incat sa ma feresc de vantul care incepuse sa bata cu putere dinspre mare, si am stat si am admirat spectacolul de salsa. La final, am avut a doua surpriza cu meniul meu: continea si orez, dar era tot la baza cutiei si era tot numai chilli. L-am mancat mai mult gol si aparent a fost un moment foarte emotionant, ca mi-au dat lacrimile.
O data cu wokul s-a terminat si seara mea la festival, asa ca am purces alene spre hotel. Am facut deja obisnuitul popas la supermarket ca sa-mi iau ratia de Delikatballs si iarasi am iesit prost de la metrou. Iesit prost de la metrou inseamna mers o strada in plus, pentru ca sunt mai multe iesiri si destul de distantate una de alta. Cred ca o sa-mi dau seama cum merg cand trebuie deja sa plec…
Ieri am fost la birou pentru o vineri scurta. A fost prima zi in care am vazut soarele de cand sunt aici. M-a intampinat dis-de-dimineata si nu m-a lasat balta toata ziua, semn ca stia ca aveam sa ies mai devreme de la lucru. Pe la 3 cand am plecat era soarele sus si in sfarsit mi-era si mie cald si puteam sa folosesc sapca ca sa ma apar de lumina, nu numai de ploaie.

Mi-am lasat laptopul la hotel, mi-am luat doua carti (indecizia, deh!) cu mine si am plecat pe la 5 in ideea sa gasesc un loc propice lecturii si cafelei. Am purces iarasi spre centru. Trebuie sa recunosc ca vederea a cincia oara a acelorasi zone nu mai starneste in mine entuziasmul de acum doua luni,
asa ca am lasat in urma destul de repede zonele aglomerate si mai frecventate de turisti: Academia Suedeza cu Muzeul Nobel si piata din fata sa, Palatul Regal, Catedrala sau Primaria le-am fotografiat si am trecut mai departe. Am preferat, de data asta, sa intru pe stradutele neumblate din Gamla Stan – cel mai vechi cartier din Stockholm – si, spre surprinderea mea, erau destul de multe.
Acolo, in mijlocul atractiilor turistice si totusi izolat de restul lumii, m-a lovit iar melancolia si m-am trezit dus de ganduri inspre picturile lui van Gogh. O combinatie placuta de culori, printre care predominau galbenul si portocaliul, precum si o bicicleta simpla, de oras, cum am vazut in filmele frantuzesti, m-au smuls din invalmaseala orasului si m-au dus, pret de cateva clipe, in scene din filme vechi frantuzesti, cu case colorate, biciclete proptite de garduri inverzite si lanuri de grau aurite. Dar cum se obisnuieste, clipa a trecut ca o clipa si un grup de nemti care m-au luat in vizor pentru ca eram singur pe o strada pustie, m-au readus cu picioarele pe pamant cand a trebuit sa ma feresc de aparatele lor de fotografiat care voiau sa surprinda strazile vechi ale cartierului.
Am coborat pe o straduta intr-o zona unde eram sigur ca aveam sa gasesc o cafea cu o masa afara si cu linistea pe care mi-o doream, pentru ca ultima oara cand trecusem pe acolo era destul de putina lume si parea sa fie oarecum ocolit de turisti. De unde! Coborand spre statuia ecvestra care domina piata, a trecut pe langa mine intr-un zbierat frenetic – pentru nivelul lui – un tanc de maxim doi ani, sub privirile amuzate ale parintilor lui, care coborau si ei, cativa metri in spatele meu. In momentul in care am ocolit statuia prin dreapta, am si auzit busitura pe care a luat-o tancul, in momentul in care alergatura lui a dat peste treapta de la baza statuii – treapta dealtfel foarte mica, dar foarte mic era si pustiulica. Cum zona parea intesata de turisti, cu sau fara tancii de rigoare, am pornit mai departe spre port.
Am avut revelatia versatilitatii cardului meu de transport, care pe langa metrou, autobuz si tramvai, ma putea duce si cu feribotul spre Djurgarden, o insula ce fusese domeniu regal de vanatoare si care in prezent reprezinta zona preferata a localnicilor de petrecere a timpului liber. Si pe buna dreptate: in afara de muzeele ce se insira pe partea nordica – exact zona pe care o vedeam eu de pe malul opus –
pe insula se afla cel mai frecventat parc de distractii, o gradina zoologica, o gradina botanica si un muzeu in aer liber despre viata traditionala scandinava.
Cum am impartit feribotul cu o multime hipergalagioasa de adolescenti, am trecut repede de intrarea in parcul de distractii si m-am dus la statia de tramvai din fata Muzeului Abba, dar pentru ca nu aveam chef sa astept si pentru ca era o zi prea frumoasa sa pierd si 5 min in tramvai, am pornit la pas spre interiorul insulei, unde nu mai fusesem pana atunci. Cred ca oricui ii place sa faca ceva pentru intai oara, asa ca m-am felicitat pentru decizia luata cand am intrat in zona verde, plina de copaci inalti si cu iarba atat de frumos tunsa, de parca nu stia sa creasca peste inaltimea de 10 cm.
Am ajuns intr-o poiana locuita doar de vreo 3-4 tineri care se inghesuiau pe o banca si cum cealalta banca era enervant de aproape de ei, ma decis sa merg mai departe.
Am coborat o panta pana intr-o zona deschisa, unde se cultivau diverse plante, spre incantarea copiilor. Am dat de o casuta cu pereti de sticla, care avea o masuta cu cateva scaunele si ma simteam ca in povestea Albei-ca-zapada, doar ca nu eram asa curios sa-I intalnesc pe pitici. Masuta din curtea casutei era ideala pentru lectura mea mult dorita, dar indicatorul de zona pentru copii m-a facut sa ma razgandesc.
Mai departe am dat de un iaz de unde a zburat instantaneu un cocostarc. Cred ca era un cocostarc, cel putin asta e definitia din capul meu pentru cocostarci. L-am fugarit putin ca sa-I fac o poza, dupa care am plecat mai departe.
Mai departe am realizat ca era o livada de meri. Cracile grele de mere atarnau atat de jos ca trebuia sa ma aplec ca sa trec pe sub pomi. Iar sub pomi erau insirate mai multe mese cu banci, semn ca nu era o idee proasta sa ma duc si sa stau si eu sub ei. Am cules un mar de pe jos, unul care tocmai picase in fata mea, exact cand am observat stupii de albine de langa pomi, asa ca m-am asezat pe o banca cat mai indepartata de zona cu albine ca sa-l savurez. Era atata liniste si atat de bine ma simteam sa zac la o masa si sa rod dintr-un mar, ca mi-a trecut tot cheful de cautat cafenele si citit carti si m-am hotarat sa petrec cat timp mai aveam pana apunea soarele pe insula aia verde.
Dupa vreo juma’ de ora a inceput sa mi se para dubios ca eram chiar singurul om care se bucura de Paradisul ala verde, asa ca m-am ridicat sa vad daca era vreun indicator pe care il ratasem. Era unul si zicea ca seara livada era inchisa ca sa se odihneasca. M-am plimbat, in schimb, prin zona gradinei botanice, ca si aia era inchisa. Am urcat un deal din spatele gradinei botanice si am ajuns intr-o poiana din care se vedeau acoperisurile cladirilor din centrul orasului.
Se mai vedeau si niste nori tot mai negriciosi, asa ca am luat decizia sa ma intorc la hotel, sa nu ma
prinda vreo furtuna prin padure.
M-am lasat purtat de tramvaiul 7 pana in zona portului turistic, unde am coborat sa ma uit la cladirile hotelurilor care mie imi amintesc de riviera franceza. (Observ ca imi plac deja dubios de multe chestii frantuzesti, desi Franta nu e o tara unde m-as vedea sa locuiesc.) Dupa ce am luat pulsul aerului si apei la monumentele-obeliscuri, am ajuns in fata coloanelor de la teatru, unde am descoperit ca m-a lasat bateria, asa ca sesiunea fotografica se incheiase.

Mi s-a facut iar foame. Am obiceiul prost ca pe la 8-9 seara sa mi se faca foame, daca nu mai mananc de vreo 7-8 ore. Vineri seara s-a dat o batalie in mine, intre tabara fast-foodului si tabara mancarii sanatoase, dar mancarea sanatoasa ma tragea de maneca ca tocmai trecusem printr-o perioada nu foarte placuta cu stomacul. Fast-foodul a plusat ca e aproape si papica se face repede, iar foamea e mare. Eram in impas.
Cu foamea-n gat, am coborat spre metrou si am intrat la Burger King. Burger King e singurul fast-food la care mai merg, pentru ca nu mai e in Romania, asa ca nu sunt in pericol sa mi se faca chef de trecut pe la un sediu si mancat hrana necurata. Din fericire, era coada si meniul era mai scump decat m-ar fi dus o salata, asa ca am plecat spre un supermarket. Acolo o tanti mi-a zis ca raionul de salata s-a inchis, asa ca mi-am luat una gata preparata. Am avut dreptate: era 2/3 din meniul de la Burger King. Asa ca am incheiat ziua in traditionala cina luata in pat, uitandu-ma la CNN cum Ryan Lochte s-a facut de cacao cand s-a aflat ca jaful sub amenintarea pistolului fusese de fapt o altercatie sub amenintarea betiei. Eh, e reconfortant sa vezi ca America e inca plina de idioti, asa cum o tineai minte. Unele lucruri nu se schimba…

(O sa povestesc maine aventura din Uppsala. Acum m-am labartat cam mult cu scrisul si mi s-a facut si somn…)

joi, 18 august 2016

Jurnal de calatorie – Stockholm, Venetia Nordului (I)



Zilele astea sunt prin Stockholm din nou, dar de data asta vremea e impotriva mea si nu prea imi permite sa bat strazile in lung si-n lat cum as fi preferat. Data trecuta cand am fost, in iunie, reprizele de ploaie erau indeajuns de scurte sa imi permita sa ajung de la un punct turistic la altul fara sa fiu ciuciulete, dar de data asta nu mai sunt asa de norocos.

Profit de timpul ramas (sau poate timpul profita de rabdarea mea) ca sa fac o descriere a orasului si sa enumar locurile pe unde m-am mai plimbat si impresiile despre ele.
In primul rand, am ajuns marti seara, dupa un zbor de aproape 3 ore de la Bucuresti, dupa ce dimineata ma trezisem la 4:30 si mai facusem aproape 3 ore dinspre Mangalia, deci cheful meu de viata si dorinta mea de a iesi si a explora orasul tindeau spre 0 (zero). Marea bucurie a primei seri a fost plonjonul controlat in mijlocul patului si placuta constatare ca salteaua era destul de moale cat sa nu-ti vina sa te mai ridici din pat vreo cinci zile. Cu toate astea, nu mai mancasem de la pranz si foamea si-a spus cuvantul, asa ca tot a trebuit sa ies din hotel si sa iau orasu-n piept, ca sa zic asa…

Stau la Elite Palace Hotel, in partea de nord-vest a zonei turistice – un echivalent al Centrului Vechi bucurestean – si prima mea durere a fost sa descopar drumul pana la metrou, pentru ca am constatat ca nu-mi era chiar atat de foame si pentru ca oricum supermarketuri gasesti din plin prin Stockholm, cam pana pe la orele 22:00. Cum a doua zi urma sa ma trezesc la 6 dimineata, ca pana la 7 sa incerc sa fiu la birou, imi stabilisem ca obiectiv principal gasirea rutei optime pana la cea mai apropiata statie de metrou. Am avut noroc, statia S:t Eriksplan e la doar 800m de hotel – o binevenita plimbare de invingorare de dimineata.
Din exces de zel – sau de plictiseala – am vrut sa vad si cat timp fac pana la statia de metrou Alvik, care se afla la vreo 200m distanta de birou. Cele 4 statii de pe linia verde se parcurg in vreo 10 min. Nu stiu sigur, dar cert este ca nu ai timp sa faci mai mult de 4 jocuri de nivel 2 la Archery Master intre statiile astea – am incercat! Cred ca pana la urma mi-era doar dor de metroul suedez. Stiu ca poate suna idiotic, dar metroul din Stockholm e o adevarata opera de arta. Desi este doar al patrulea sistem de metrou pe care l-am folosit, mi-e sincer greu sa cred ca pot sa gasesc un altul pe masura. Am descoperit un element care-mi aducea aminte de echivalentul bucurestean: sistemul bine pus la punct al retelei de metrou functioneaza asemanator cu cel bucurestean, dar doar in sensul ca magistralele sunt diferentiate dupa culori, altfel orice altceva nu poate suferi comparatie, ca ne batem joc de munca suedezilor:


Am iesit de la metrou cu emotia redescoperirii unui loc cunoscut, ca sa dau intr-o padurice pe care n-o mai vazusem, care dadea intr-o strada pe care nu o cunosteam, ca sa descopar pe GPS ca eram de partea nepotrivita a unui bulevard, fara vreo trecere de pietoni pe vreo cateva sute de metri. Am gasit un loc de trecere, in cele din urma, si o poteca care ducea in portul unde se afla sediul nostru, nu inainte de a admira (a se citi “a ma uita oarecum naucit inspre”) un tip care urca cu greu pe scriuri un drum de biciclisti. Multumit ca nu ne-am mutat sediul si ca nu s-a daramat cladirea – ca altceva nu prea stiu, retrospectiv, ce ma asteptam sa gasesc – am purces la a cumpara dintr-un supermarket foarte familiar o salata cu de toate (un fel de saorma de-a salatilor: avocado, porumb, branza Cottage si creveti) si, Halelujah!!, Delicatballs:

Delicatballs sunt un desert creat dupa reteta PowerPuff Girls: sugar, stuff (?!) and everythings nice + ciocolata, ca ciocolata nu e nici sugar, nici stuff si nici nice. Dar sunt dovada gastronomica ca sunt un om slab si desi aveam probleme cu stomacul nu m-am putut abtine sa nu-mi iau vreo 3 gogoloaie d-alea (chiar nu exista un termen stiintific care sa fie mai exact de-atat) si sa mananc 2 pe nerasuflate in aceeasi seara.
A doua zi am cam sarit peste micul dejun si-am aterizat la munca pe la 8, pentru ca nu aveam cartela si nu voiam sa mai raman pe-afara pentru ca da, am patit-o deja. Seara am iesit din nou prin oras, dar de data asta am incercat sa o iau pe strazi neumblate inca, sa descopar locuri nedescoperite inca. Cum-necum, tot inspre statia de metrou am pornit, dar de data asta am inceput sa masor sherlockholmiceste strazile si cladirile si stalpii si cati oameni ies pe strada si cat de repede merg masinile si cam la ce distanta de trecerea de pietoni incep sa franeze cand vad un zabauc/o zabauca cum trece pe rosu (cam 20m, ca oricum merg cu 30km/h cand se apropie trecerile de pietoni) si cam cat de repede se intuneca si cam de cate ori pe kilometru poti sa te indragostesti de vreo localnica (cam de 2 pana la 7 ori, depinde cat de aglomerat e) si cam care-i treaba cu salonul ala de masaj thailandez care-si expune atat de ostentativ lista de servicii oferite si preturile ridicol de mici (incepand de la 150 kr pentru cel mai simplut masaj pana spre vreo 500kr pentru ceva ce, dupa cantitatea de scris, parea sa fie la categoria ‘servicii complete’). Asa am ajuns la parcul din jurul Observatorului Astronomic din Stockholm – sau ceea ce obisnuia sa fie, ca spre sfarsitul sec XIX aparent luminile orasului l-au facut impracticabil – unde m-am ferit de ploaie sub niste copaci, alaturi de o pereche de porumbei amorezati, o tipa care manca cu o pofta de-mi facea si mie pofta dintr-un sandvis si o tanti mai in varsta decat parea la prima vedere, care era mai preocupata de smartphone-ul ei decat de catelul din lesa care nu ajunge sa-si faca nevoile la copacul mult dorit. Si mai era si o statuie cu un centaur. D-aia.

Ploaia nu mi-a dat pace pana l-am ajuns in centrul istoric, la Palatul Tre Kronor (“Trei Coroane”), a carui denumire aparent s-ar trage de la faptul ca, la un moment dat, acum niste sute de ani, Suedia, Norvegia si Danemarca erau reunite sub acelasi monarh. Oricum, avand in vedere ca am petrecut un weekend vizitand capitala si mi s-a spus din vreo trei surse aceeasi poveste a cladirii, pot sa spun ca entuziasmul meu legat de palat scazuse cam la fel ca sansele Stelei la calificarea in grupele Champions League. Plus ca era trecut de ora inchiderii si oricum n-aveam ce sa mai fac, nici daca tineam mortis.
Dar asa am ajuns din nou in portul de unde se ia feribotul Hop-On Hop-Off, ca sa descopar ca in oras zilele astea se petrece ceva festival cultural, judecand dupa nume: Stockholm Kulturfestival 2016. In port era o scena unde un nene zicea ceva in engleza pentru un mic grup de spectatori plouati, iar alti cativa neni munceau la niste instrumente muzicale, ca sa scoata ceva ce urechea mea lipsita de vocatie ar aprecia ca fiind jazz.
Am descoperit mai departe ca festivalul nu se limita la scena aia mititica din port si ca toata zona era, de fapt, blocata circulatiei traficului – sic, Firea-i a dracu’ – si erau ridicate ici si colo diverse corturi cu diverse scopuri. Am trecut pe langa un cort care servea ca atelier de Dumnezeu stie ce iesea din maninile a catorva copii de vreo 5 ani. Iar mai incolo am descoperit un cort care dadea spre o alta scena si care avea ca scop oferirea de informatii. M-am introdus in fata la o fata zambitoare si binevoitoare si, cu cea mai exersata privire de catelus plouat, lovit de masina si doritor de atentie si iubire din partea primului trecator, am cerut un pliant in limba engleza care sa-mi explice toata tarasenia care se intampla in jurul meu. M-am izbit, insa, de regretul ca avea la dispozitie doar un ziar, pe ale carui ultime doua pagini se mai gasea si programul evenimentelor festivalului. Am uitat sa mentionez ca festivalul tine pana duminica, deci eram destul de curios sa gasesc detalii cu ce se intampla in fiecare zi. Avand in vedere cat de repede am tendinta sa ma plictisesc, aveam nevoie de alternative, in caz ca descopeream ca un eveniment era mai lamentabil decat se preconiza.
Am aflat, macar, ca la orele  10:00 trecute fix ale noptii, pe cerul din piata din fata Operei avea sa se tina un spectacol acrobatic, iar seara trecuta era ultima seara cand se mai tinea. Am dat o roata prin zona centrala pana cand ploaia m-a convins sa-mi cumpar o sapca si sa ma duc frumusel la hotel, iar la orele 22:00 trecute bine eram in piata si ma holbam, la fel ca vreo mie de oameni, la niste unii imbracati in alb care aruncau cu fulgi in noi, in timp ce traversau piata.  

Tind sa cred ca ape au strans toate penele de la toate gastele, ratele, curcile, gainile, lebedele si alte pasari albe care si-au pierdut viata de-a lungul ultimului an, pentru ca vreau sa spun ca dupa ce s-au saturat aia sa-si verse desagile cu fulgi in noi, s-au pornit niste tunuri cu fulgi, asemanatoare cu cele care au rolul de a intretine partia de la Predeal. Si nu au lucrat vreo 5 min si gata, ci vreun sfert de ora au muncit la imprastiat fulgi si pene, incat se umpluse toata piata si apoi tot centrul de fulgi. Cand am ajuns la metrou, fiecare avea pene pe el, de parca fusesem toti la o bataie cu perne la o petrecere in pijamale.
Inainte sa ajung la metrou, insa, am dat de o scena de unde se auzea muzica electronica pe niste ritmuri care m-au facut atent, asa ca a trebuit sa vad care-I treaba si pe-acolo. Ma asteptam sa vad tineret care sa se miste care mai de care pe ritmurile techno care imi incalzeau mie urechile si pulsul. Nu m-am inselat. M-am inselat doar la media de varsta, care batea spre vreo 15 ani.
Singurele reprezentante ale sexului frumos care puteau sa prezinte interes pentru mine erau trei politiste blonde cu ochi albastri care puteau oricand sa faca bani frumosi daca pozau in niste calendare la Sports Illustrated. Asa ca am plecat agale acasa. Si iar am trecut pe langa sediul procedeelor thailandeze de pe strada care duce spre hotel.

Azi-dimineata am trecut iar pe-acolo si am inteles o data pentru totdeauna ca acolo chiar e un salon de masaj, cand am vazut un batranel care aparent lucra acolo si care se ridicase de pe ceva ce semana mai degraba cu o targa decat cu o masa de masaj. Ma bate gandul sa incerc si eu, ca tot ma doare omoplatul drept de vreo doua saptamani si nimeni nu se-ncumeta sa-mi faca un masaj…