K (partea I)

Cat de trist trebuie sa fie sa traiesti singur o viata intreaga! Cat de tragic trebuie sa fie, cand viata aceea nu se mai sfarseste! Si cat de infernal trebuie sa fie, sa-ti traiesti acea viata fara sa stii de ce... Acesta era K, un om de-o varsta cu timpul, pentru ca timpul devenise sinonim cu el. Traia de mult prea mult timp ca sa mai poata tina minte, vazuse omenirea disparand putin cate putin, vazuse ultimii oameni murind unul cate unul, fusese martorul prabusirii civilizatiei, iar el continua sa traiasca. In ciuda a toate cate se intamplasera, el continua sa traiasca. Nu mai imbatranise de mult, dar ii era mult prea greu sa estimeze ce varsta avusese cand observase prima oara ca trecuse ceva timp fara sa mai observe o schimbare fizica la el. Uitase complet cum aratau ceilalti oameni. Uitase ce erau oamenii. Nu stia prea bine nici macar ce era el, dar era destul de sigur ca nu era om. Arata ca un om, traia ca un om, simtea ca un om, dar nu simtea ca e om. Nu manca. Nu simtise niciodata pofta de mancare, in viata lui – si asta era ingrozitor de mult timp. Singura lui ocupatie era sa traiasca. Si uneori sa doarma, dar nu stia cand adormea, de obicei cadea epuizat si se trezea dupa cine stie cat timp – oricum nu conta, ca oricum nu mai masura nimeni timpul.

K credea sincer ca innebunise, ca cineva se joaca incontinuu cu mintea sa si totul e doar un vis, un vis mult prea lung – dar oricum visele se petrec mult mai repede decat trece timpul in viata reala, deci poate fusese drogat de cineva si acum se chinuia sa se trezeasca sau poate era chiar in coma si asta se intamplase cam in momentul in care incetase sa mai creasca. Alteori cochetase cu ideea ca, de fapt, ceilalti oameni fusesera doar o plazmuire a imaginatiei sale si ca el fusese dintotdeauna acolo, el era Unicul, stapanul a tot si toate, el era Viata printre atata Moarte. Cu toate astea, nu-si putea explica de ce nu mai exista nimeni si nimic inteligent ca si el in toata lumea. Si stia foarte bine ca nu mai era nimeni, pentru ca strabatuse lumea in lung si-n lat ani si ani de-a randul: munti si dealuri, fluvii si rauri, lacuri, pasuni si campii intinse, deserturi de nisip sau de zapada, jungle, savane, taiga – le cercetase pe toate, de mai multe ori, cautand iar si iar raspunsuri. Raspunsul. Intrebarea era mereu aceeasi: de ce exista? Celelalte erau mai degraba nedumeriri, cu ceva mai putina importanta pentru el:  De ce numai el? Unde disparuse toata lumea? Ce era el? Ce se intamplase? Ce mai era de facut? Ce avea el de facut? Etc.

Era inuman sa fii om. Era inuman sa fii SINGURUL om de pe toata planeta. Era iadul pe pamant sa fii singura vietate de pe tot intinsul ei. Nu mai existau animale, erau doar plante, pe totul cuprinsul planetei. O tacere mormantala cuprinsese toata planeta si el parea sa fie singurul care mai deranjea aceasta tacere eterna. Cand si cand mai batea vantul si frunzele mai fosneau, cand si cand se mai ridicau valurile si se spargeau de tarmuri, cand si cand se mai dizlocau pietre sau bucati de gheata si incepeau alunecari de teren sau avalanse, dar nimic din toate astea nu avea viata, totul era cauzat de fizica si de legile ei neiertatoare. Era ca si cum natura amutise.

Din cand in cand isi mai amintea sa vorbeasca. Inca mai vorbea in gand, dar nu mai era convins ca acele cuvinte pe care le gandea el acum chiar fusesera rostite si de altcineva, candva, demult, pe cand cuvintele aveau rost. Acum gandurile nu il ajutau decat ca sa tina numarul copacilor care mai crescusera in cine stie ce zona sau sa retina culorile pe care le mai avea cine stie ce zona. K era si tot ceea ce mai ramasese din propriul lui nume. Stia ca la inceput numele sau fusese mai lung, dar, la fel cum apa erodeaza pietrele, timpul erodase numele sau, transformandu-i initiala in nume complet. Era destul de sigur ca avea sa renunte complet la el peste cateva sute de ani – cat o mai fi insemnand si alea. Ii era complet inutil, singura utilitate era faptul ca ii conferea unicitatea printre tot nimicul din jur, ca se putea numi singur ca sa se diferentieze de natura moarta ce-l inconjura, dar, pana la urma, era si singurul ei observator, asa ca nu conta atat de mult daca pe el il chema sau nu cumva, pentru ca oricum el avea sa ramana singura fiinta care putea sa il strige pe nume. Singura fiinta, dar nu si singurul lucru...

Exista, pe toata planeta, un singur lucru care rezistase timpului, la fel ca el, si care putea sa vorbeasca despre sine, la fel ca el. Din pacate pentru K, nu era si o fiinta umana, dar, din fericire, avea destula inteligenta ca sa poata conversa cu el. Era un AI – o inteligenta artificiala stocata intr-un computer care, spre beneficiul lui K, avea si un display pe care ea lua si forma bidimensionala a unui batran pus pe sotii. K nu stia – sau daca stiuse vreodata, uitase de multa vreme – cum functioneaza sau cine programase acel computer, nu stia nici macar cum de continua sa functioneze, dupa atata vreme in care restul urmelor civilizatiei erau aproape sterse cu totul, dar il bucura ca mai exista cineva pe lumea aceea cu care mai putea interactiona. Asta pentru ca AI-ul putea sa il auda si putea sa ii raspunda la intrebari. Nu avea nume, dar K ii zicea mereu „Mosule” cand i se adresa si se pare ca i se raspundea de fiecare data. Era, practic, un bloc de sticla care iesea din pamant, in care plutea imaginea unui batranel hazliu, care avea mereu ceva de zis despre ceva si care mereu lasa impresia ca stia mai multe decat lasa sa se inteleaga. Asta pentru ca, in pofida numeroaselor staruinte ale lui K, Mosul niciodata nu ii spusese clar cine era el si de ce continua sa traiasca, nici de ce ceilalti oameni murisera si ce se intamplase cu animalele, in general. Trecuse atata timp incat si la intrebarile pentru care avusese, candva, raspuns, K avea acum numai nedumeriri. Intotdeauna cand ii punea o intrebare directa legata de aceste subiecte, Mosul dadea un raspuns evaziv sau raspundea cu o alta intrebare, ba chiar cateodata raspundea ca se saturase sa-l asculte spunand aceleasi lucruri mereu si ca se duce sa se culce si pur si simplu disparea de pe ecran. K nu intelegea cum de un om virtual putea fi atat de pricinos, dar nici nu mai era sigur 100% care anume mai erau trairi pur umane si care se reusise sa se transpuna in inteligentele artificiale.

Desi era singura lui companie de pe intreaga suprafata a planetei, K nu zabovea niciodata mai mult de cateva luni, poate un an-doi, in preajma Mosului. Temperamentul Mosului si refuzul acestuia de a-i impartasi din detaliile trecutului sau il deranjau pe K pana la punctul in care se certau si el pur si simplu pleca in lume, disparand cu anii. In pofida tuturor divergentelor dintre ei – pentru ca Mosul avea o personalitate complet umana, avand aceleasi trairi pe care orice om le are, precum si trasaturi de caracter definitorii – Mosul ramanea singura entitate cu care K mai putea interactiona, asa ca, atunci cand credea iarasi ca daduse peste un indiciu al trecutului sau se intorcea la campul in care se gasea blocul de sticla al Mosului si isi expunea in totalitate teoriile sale. Cand si cand, Mosul ii mai divulga cate un amanunt din trecutul indepartat, cand omenirea se afla inca departe de sfarsitul al carui martor fusese K, explicandu-i cu lux de amanunte nimicuri, cum ar fi procesul prin care cuptoarele cu microunde incalzeau mancarea sau cum se umfla o roata de bicicleta. Aceste detalii, pe care K le stiuse candva, demult, luau acum proportii apocaliptice si deveneau cauzele principale ale sfarsitului civilizatiei si inceputului singuratatii lui. Mosul ii dadea apa la moara, mai degraba amuzandu-se de nestiinta lui, dar nu ii confirma niciodata supozitiile, ci il lasa sa debiteze teorii consipirationiste pana cand se plictisea si incepea sa-i vorbeasca despre altceva. Din cand in cand Mosul ii povestea despre cate un lucru pe care K si-l amintea ca il mai auzise o data si atunci K se infuria si ii detalia el insusi acea descriere, ceea ce ducea doar la un „Bravo!” scurt si sec al Mosului, un zambet scurt si cald, si discutia sarea imediat la altceva, fara ca macar K sa afle de ce isi amintea acele detalii si cand sau daca tot Mosul i le mai spusese.

Obiceiul Mosului, pe care K nu il intelegea, era inclinatia acestuia spre glume si spiritul profund optimist al acestuia. Desi K ii spunea mereu ca sfarsitul lumii se implinise, Mosul ii reamintea mereu ca el inca mai traia, asa ca nu era chiar un sfarsit, deci ceva trebuia sa il astepte si pe el in viata asta pe care o ducea, trebuia doar sa mai rabde un pic si negresit destinul sau avea sa ii se dezvaluie. Peste puterile de intelegere ale lui K, Mosul ii reamintea de fiecare data ca viata exista ca sa fie traita, asa ca el, K, trebuia sa faca ceva cu viata sa, chiar daca se parea ca nimic nu mai avea nici un rost. In momentul in care K voia sa-i explice ca nu avea ce sa mai faca cu viata lui si ca i se parea din ce in ce mai interesanta ideea de a afla ce se afla dincolo, in moarte, Mosul imediat schimba radical tonul discutiei cu cate vreo gluma pe care K nu o intelegea sau incepea sa faca pe mimul sau sa se joace cu niste manusi, intocmai ca la un teatru de papusi. K era deodata cu totul deconectat de la propriul sau discurs incat isi uita ideea si urmarea partial captivat, partial nedumerit ceea ce se intampla in fata sa. Atunci cand isi dadea seama ca Mosul folosise o noua stratagema de a-l impiedica sa-si expuna o teorie, K se infuria peste masura, striga la el ceea ce considera el ca erau niste blesteme si invariabil incerca sa arunce cu vreo piatra in fata Mosului – piatra care invariabil sarea din structura de sticla fara ca macar sa o zgarie, spre amuzamentul nedisimulat al locatarului ei. K continua sa-si strige blestemele la adresa Mosului pana cand se satura iarasi de el, ii intorcea spatele si pleca, promitandu-si – iar – ca nu avea sa se mai intoarca niciodata la el, desi mereu se intorcea. Mosul ii mai striga cateva glume si ii facea cu mana sau cu ochiul pana cand disparea in zare, spre disperarea lui K.

Dar zilele in preajma Mosului erau zilele bune. Cand pleca, K se izbea iarasi de realitatea sa, de timpul in care traia si de intrebarea care il macina. Singuratatea ii era cea mai grea povara si i se parea ca era cu fiecare zi mai greu de indurat. Cateodata avea chiar o dimensiune fizica si pur si simplu K nu se mai putea ridica de pe jos si ramanea acolo, intins in iarba sau in praf, si incerca sa dea cumva glas durerii si sa planga, dar cumva, ceva se intamplase si nici macar asta nu-i mai iesea si atunci incepea doar sa urle a frustrare cat il tineau puterile, pana cand ceda, epuizat, si se afunda in somnul lui acela lung, care ii parea ca aduce a genul de hibernare din povestirile Mosului.

Dupa un asemenea episod de hibernare, K s-a trezit ca priveste in ochi un alt om – o femeie. Pentru moment a crezut ca visa, pentru ca asta i se intampla mult prea rar, o data la cateva milenii, dar apoi si-a dat seama ca totul era cat se poate de real. Femeia avea alaturi un copil si amandoi se uitau uluiti la K, la fel cum si el se uita uluit la amandoi. A trecut mult timp pana sa incerce sa vorbeasca unul cu altul si abia dupa mai multe fortari K si-a dat seama ca cei doi vorbeau o limba derivata din franceza. Spre propria sa nedumerire, K stia sa vorbeasca franceza destul de bine, desi nu-si aducea aminte sa o fi invatat vreodata, daramite sa o fi si folosit.

Apoi K si-a dat seama ca nu recunoaste locul unde se afla. Batuse Pamantul in lung si-n lat, urcase cele mai inalte varfuri si coborase in cele mai adanci vai, cercetase fiecare coltisor din fiecare pestera de pe fiecare continent, dar locul in care se afla nu il mai vazuse niciodata. Era ceva cu totul nou pentru el, in existenta lui multimilenara, si brusc se simtea neputincios, pentru ca era convins ca stia totul despre lumea lui. Totul, mai putin trecutul, evident.

Intrebarile au curs ca un torent si cu fiecare raspuns golurile din mintea sa se mai umpleau, dar nici acesti straini nu cunosteau intru totul istoria Pamantului. A aflat, totusi, ca se afla intr-o nava spatiala – un soi de masinarie care te putea transporta pana in spatiu, printre stele. Nu era totusi in spatiu, ci era destul de aproape de locul unde cazuse epuizat, pentru ca oamenii aceia coborasera la sol in cautarea unor raspunsuri, atunci cand l-au descoperit. I-au spus ca i-a salvat in mod miraculos de la o moarte sigura, in momentul in care un copac lovit de fulger era sa se prabuseasca peste ei. Fulgerul il lovise si pe K si ei erau siguri ca murise, dar, spre marea lor mirare, nu facuse decat sa-i induca un soi de somn prelung, in care ramasese 23 de zile. Nu intelesesera ce e cu el si cum de putea sa traiasca in continuare decat pana cand au observat metalul din el. K nu a inteles despre ce metal e vorba, asa ca i-au aratat. L-au rugat sa-si scoata manusa de pe mana stanga si in momentul acela K a suferit un al doilea soc: carnea i se curatase de pe palma si degete, lasand sa se vada un mecanism complicat, cu arcuri, sarme si bucati de metal care tineau locul oaselor si tendoanelor. K nu intelegea. Nu voia sa inteleaga. Nu voia sa creada. Cuprins de deznadejde si de frica, K a inceput sa tipe si le-a strigat ca era vina lor, ca ei il schimbasera, ca ei ii facusera asta si i-a amenintat sa il faca la loc. A incercat disperat sa iasa afara, dar nu stia pe unde e iesirea, asa ca a mai alergat in cerc o perioada, pana cand s-a asezat intr-un colt, si, cuibarindu-se langa un perete, a inceput sa planga tinandu-si fata in palma de metal. Stergandu-si lacrimile cu mana dreapta, se uita cand la mana stanga de metal, cand la mana dreapta acoperita de lacrimi si nu stia care il uimea mai tare. Si nu stia care era mana lui adevaratata: metal sau carne?!

L-au lasat sa-si revina. Nu i-au mai spus nimic pana cand nu s-a oprit din plans si din strigatele de disperare, apoi, cand a tacut si nici nu a mai scos vreun cuvant, au continuat sa-i povesteasca despre ei. I-au spus ca erau ultimii oameni in viata, ei si cativa oameni care mai orbitau in continuare in jurul planetei. Oamenii parasisera planeta cu mult timp in urma, pentru ca ceva ii fortase sa plece, dar, din cauza lipsurilor tehnologice si resurselor, nu putusera sa plece mai departe si sa incerce colonizarea vreunei alte planete. Salvarea lor din spatiu le devenise inchisoare, pentru ca erau nevoiti se traiasca acolo, incapabili sa se intoarca pe Pamant sau sa plece mai departe. Erau, intr-un fel, aceiasi oameni care plecasera cu mult timp in urma, pentru ca se schimbasera foarte putin. Ii explicara, in linii mari, de ce erau incapabili sa faca copii in spatiu pe cale naturala si ce era aia o clona. Petrecura o perioada peste asteptarile lor de lunga explicandu-i cum era ‚calea naturala’ si ce insemna, exact, nasterea – notiune pur abstracta pentru el, avand in vedere ca el masura lucrurile doar in lucruri existente si lucruri trecute. Abia in momentul in care o alta femeie, identica primei, se ivi in fata lui K, putu acesta pricepe cu adevarat ce era o clona.

Istoria lor era lunga si tragica, dar si plina de goluri. Parasisera Pamantul din nevoie si acum din nevoie incercau sa se intoarca. Fusesera alungati de ceva de pe Pamanat – nu stiau sigur ce, datele se pierdusera de-a lungul timpului, o data cu deteriorarea navei – dar i se spunea simplu Monstrul si stiau ca era responsabil pentru intreaga disparitie a omenirii. Nu intelegeau de ce planeta devenise pustie si de ce mai existau doar plantele pe ea, dar erau siguri ca in momentul plecarii inca mai existau animale. De sus, din spatiu, nu mai puteau sa vada mare lucru, pentru ca satelitii lor, rand pe rand, fusesera distrusi de ploile de meteoriti sau pur si simplu gravitatia ii prinsese in ghearele ei si cazusera inapoi pe Pamant. Din memoriile stramosilor lor, stiau ca Monstrul ii facuse sa plece si tot din cauza lui nu se putusera intoarce. Ori de cate ori incercasera asta, cei care coborasera inapoi pe planeta murisera, disparusera cu totul si nici o urma de-a lor nu ramasese in urma. De aceea renuntasera sa mai faca acest lucru de vreo zece mii de ani, dar acum erau nevoiti sa incerce sa se intoarca acasa si sa gaseasca o modalitate sa invinga Monstrul si sa-si recucereasca planeta, pentru ca masinile lor de clonare se stricasera si, de aceea, ei erau ultimii oameni. Ori gaseau o modalitate sa revina pe Pamant, ori rasa umana se pierdea o data cu ei.

K asculta intreaga poveste a Pamantului, toate acele evenimente care s-au intamplat in timpul vietii lui si la care el a luat parte fara sa stie, si se decise sa se intoarca la singura sursa de informatie de pe planeta: Mosul lui cel pus pe sotii. Oamenii nu intelesesera despre ce e vorba cand le povesti ca s-ar putea sa mai fie cineva care sa le ofere niste raspunsuri, asa ca se hotari sa ia pe cativa dintre ei si sa se duca sa stea de vorba cu Mosul.

Mosul statea in mijlocul unei campii intinse, in ceea ce oamenii ii spusera ca fusese odata Europa, dar aceasta notiune era necunoscuta si nefolositoare lui. Nici notiunea de Germania nu ii starnea vreun pic de interes, asa ca oamenii nu mai insistara cu notiunile geografice, care in mod cert nu insemnau prea mult pentru K. Acesta masura distantele in functie de rauri si munti si marile in functie de zilele cat dura traversarea lor. Pe drum spre Mos, K le spuse ca traversase de nenumarate ori toate intinderile de apa, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi si de fiecare data o facuse in plute sau chiar inot. Inotul era cel mai putin placut, pentru ca dura foarte mult si era acelasi peisaj de care se plictisea dupa cateva saptamani.

Ajunsera la blocul de sticla al Mosului cand se lasa seara, iar acesta ii intampina in liniste pe toti. Voiosia si glumele care ii erau specifice lasara locul unei seriozitati care il nedumeri pe K. Nu numai ca Mosul nu era uimit de ce avea in fata, dar parea ca se si astepta la asta. Se asezara in cerc in jurul lui, ca in jurul focului, iar Mosul, fara sa astepte ca cineva sa vorbeasca, ii ruga pe toti sa asculte istoria Pamantului pe care l-au lasat in spate, iar pe K sa afle misterul vietii sale. Pe oricare incerca sa-i adreseze o intrebare sau sa scoata macar un cuvant, il facea sa taca imediat, cu un gest care ii convingea destul de repede. Atunci cand toata lumea tacu, asteptand cu nerabdare povestea lui, Mosul incepu: [...]