3 zile de Good morning, Vietnam!

Mai am doar 2 zile si ma intorc pe pamant romanesc si bineinteles ca as vrea sa mai stau macar o luna prin zona Asiei de Sud-Est, pentru ca este, intr-adevar, fascinanta. Sunt de 4 zile in insula Phi Phi si de 10 zile, in total, in Thailanda, dar am zis ca am ramas dator cu o postare pentru cele 4 nopti si 3 zile pline de evenimente pe care le-am trait in Vietnam sau Viet Nam, cum ii zic localnicii.

Postarea asta se poate sa fie ceva mai serioasa decat precedenta, dat fiind si razboiul care inca ramane viu in amintirea multor locuitori. Si pe buna dreptate.

M-a fascinat Vietnamul inca de cand am vazut filmul 'Good morning, Vietnam', cu Robin Williams intr-un rol de exceptie. Combinatia de razboi cu peisajele alea care ti-ar fi luat ochii, daca le-ai fi vazut intr-un context mai pasnic, si tocmai din cauza asta am fost mereu foarte curios sa vad cu ochii mei ce s-a intamplat cu tara aia de la capatul lumii.

Am plecat din Malaezia pe 21 aprilie seara si de plecat am plecat din Saigon pe 25 dimineata, deci pot spune ca am petrecut doar 3 zile cu adevarat in aceasta tara. Si au fost niste zile pline!

Ce te uimeste de la bun inceput in legatura cu Vietnamul trebuie sa fie traficul! Si aici ma refer in special la vehiculele pe doua roti, in general motorizate: scutere, motorete, motociclete si cam orice paraie si scoate fum, dar are doua roti. E plin de ele! Mi s-a spus, ce-i drept, ca sudul tarii si, in special, Saigonul (sau Ho Chi Minh City, prescurtat HCMC) este o zona suprapopulata si oamenii in continuare vin din alte parti ale tarii, mai sarace, in cautarea unui loc de munca. Un fel de Moldova care da iama-n Bucuresti, doar ca Saigonul (nu-mi place sa-i zic HCMC, nici macar localnicii nu-i zic asa) are o populatie de aproape 9 milioane de locuitori, iar toata regiunea deltei Mekongului are in jur de 21 de milioane, la o suprafata de vreo 6 ori mai mica decat cea a Romaniei. (Da, am dat search pe Google ca sa ma documentez, n-am retinut toate datele astea din start...) Inca din taxiul ce m-a dus de la aeroport la hotel (si care a costat uimitor de putin, in jur de 10 lei), am fost uimit sa ma vad inconjurat de atat de multe scootere, de parca eram in ocean, incercuit de un banc de pesti, pentru ca intocmai ca un banc de pesti se miscau.

In prima zi petrecuta acolo am luat orasul vechi la pas. Orasul vechi inseamna, in principal, Districtul 1. Se pare ca acolo se intampla cam tot ce e de vazut, desi sunt sigur ca sunt multe alte zone de vazut, cum ar fi pagodele din Districtul 5 (?!). Dar aveam chef de mers, asa ca am mers...

Am vazut Palatul Independentei, o reconstructie a vechiului palat al guvernatorului Indochinei franceze, distrus in timpul razboiului. Toata cladirea este un omagiu adus comunismului salvator, dar si vechii Republici a Vietnamului de Sud, din perioada de dinainte de 1975. Orice roman care
viziteaza acest palat nu poate sa nu recunoasca stilul acela comunist, plin de linii drepte si fara pic de fantezie. Eu unul il urasc profund. Parca aduce cu Casa Studentilor din Bucuresti sau cu orice alta cladire de institutie din perioada aia de rau augur. Nu pot sa spun ca m-a impresionat cine stie ce, poate doar buncarul care era plin de aparatura din genul ala pe care l-am vazut de atatea ori prin salile din Poli. Stiam ca aparatele erau vechi, dar nu mi-am dat seama cat de vechi pana nu le-am recunoscut acolo.

In pauza de masa sau de rugaciune am vizitat muzeul dedicat cladirii in sine. Asa am aflat istoria ei si cronologia evenimentelor care au dus la razboiul dintre americani si comunistii vietnamezi, fara ca muzeul sa uite sa mentioneze protestele care au fost generate de situatia politica, in special scena aceea celebra cu calugarul budist care si-a dat singur foc si nu a scos un cuvant cat timp a ars. Asta a fost un mic interludiu la ce avea sa urmeze...

Mai departe am mers la Muzeul Comemorarii Razboiului din Vietnam (War Remnants Museum) si efectul a fost devastator asupra moralului meu. Cand am iesit am incercat sa fac cumva sa-mi revin, pentru ca oamenii de-acolo nu se sfiesc sa arate toate ororile razboiului, ba chiar ti le arunca-n fata intr-un mod atat de realist incat nu poti sa nu simti ca si tu ai trait dramele de-atunci.

Muzeul este structurat pe mai multe nivele si cu fiecare nivel pe care il parcurgi experienta razboiului devine mai tangibila, pana cand, la ultimul nivel, nu numai ca te simti cutremurat de tot ce ai vazut, dar ai ocazia (si socul) sa dai peste victime ale razboiului si sa vezi cu ochii tai cum otravurile aruncate peste jungla vietnameza le-a afectat vietile. Este un sentimente coplesitor pe care nu l-am mai simtit de cand am vazut sectiunea Holocaustului de la Imperial War Musuem din Londra.

Nu ai cum sa parasesti muzeul acesta fara sa simti compasiune pentru victimele razboiului si pentru intreaga tara, precum si un pic mai mult dezgust fata de americani si de atitudinea unor soldati pe timpul razboiului. Pozele jurnalistilor de razboi cu sate masacrate, cu copii ciuruiti si lasati sa putrezeasca pe marginea drumului, cu familii intregi care-si cersesc dreptul la viata in fata unor soldati implacabili, de-a dreptul dezumanizati, marturiile supravietuitorilor, de ambele parti ale razboiului, iti lasa un gol in stomac si poate chiar o stare de greata. Totul se reflecta in atitudinea vizitatorilor muzeului care sunt rand pe rand coplesiti de drama razboiului si poti sa vezi, cu fiecare etaj parcurs, cum toti devin din ce in ce mai tacuti, iar sentimente de compasiune, neputinta si un pic de vina se combina si parca apasa toate pe umerii fiecarui strain. Nu poti sa nu te uiti cu dezgust la americanii care trec nepasatori pe langa toate pozele si care sunt multumiti doar de standurile cu arme. Incepi sa intelegi de ce vietnamezii sunt atat de reticenti cand vine vorba de straini...

Am lasat muzeul in spate si-am luat-o aiurea pe strazi, macar ca sa incerc cumva sa scap de impresiile lasate de muzeu. Am ajuns la o catedrala catolica si am vazut si posta centrala, dar din pacate am ajuns la ora inchiderii si n-am putut sa mai cumpar timbre sa trimit si eu niste vederi. Data viitoare...

Seara mi-am petrecut-o pe malul fluviului Saigon, dupa o aventura prin traficul vietnamez. Cred ca arata si mai bine ziua, dar eu am apucat sa-l vad doar noaptea, pentru ca urmatoarele zile nu le-am petrecut in Saigon...

Ok, sa trecem la lucruri mai optimiste acum. In urmatoarea zi am fost la Monkey Island - Insula Maimutelor, care - ati ghicit - e plina de maimute! Ni s-a atras atentia de la bun inceput ca maimutele alea sunt foarte furacioase si ca trebuie sa avem grija la telefoane si ochelari, poate chiar si la sepcile de pe cap. Bineinteles ca lumea a luat-o mai in gluma decat in serios, dar n-au trecut nici 3 min dupa ce am ajuns in zona cu maimutele ca unei doamne i-au si sterpelit ochelarii de la ochi si telefonul din mana.

As vrea sa fac o mica paranteza si sa vorbesc un pic despre acea doamna. Era o femeie vietnameza care emigrase in SUA in 1975, la sfarsitul razboiului, cand avea doar 21 de ani.  Mi-a povestit ca era prima oara cand se reintorcea in Vietnam si ca nu dorise sa faca asta inainte, pentru ca tot ce-si dorise era sa scape de tot ce insemna aceasta tara. Iesise la pensie cu un an in urma si mi-a zis ca avea suficiente fonduri care sa ii permita sa vada lumea acum, chiar trecuse si prin Romania anul trecut, intr-un tur al Europei. Ce m-a impresionat a fost amintirea ei despre razboi si faptul ca nu voia sa-mi povesteasca nimic, spunandu-mi doar ca inca se mai trezea noaptea din cauza cosmarurilor legate de razboi. Altfel, era o femeie foarte de viata si am stat de vorba cu ea si cu inca doi vietnamezi cam tot drumul. (Mai tarziu am descoperit ca erau si doi australieni de origine romana alaturi de noi. Romani gasesti peste tot!)

Mai departe am fost si am vazut crocodili intr-o zona special amenajata, apoi am fost la pranz pe malul Marii Chinei de Sud, o mare foarte namoloasa din cauza Mekongului, care aduce aluviuni tocmai din China. Pe drumul spre pranz am oprit si la o piata de peste, unde am mancat pentru prima oara crab fiert si melci in sos de nuca de cocos.

Inapoi pe Insula Maimutelor, am fost si am vazut o reconstructie a unei baze comuniste din timpului razboiului. Totul era construit pe apa, de la baracile unde dormeau pana la cele in care desfaceau bombele neexplodate ca sa recupereze explozibilul si sa faca mine din el.

A fost o zi foarte frumoasa: am cunoscut oameni noi, am vizitat locuri pe care nu le mai vazusem niciodata, am mancat chestii pe care nu le mai incercasem pana atunci. O experienta foarte reusita, per total!

In ultima zi am mers in croaziera pe Mekong, care era punctul cheie al vacantei mele in Vietnam. De data asta am intrat in vorba cu o olandeza care era in Asia de o luna si jumatate si voia sa mai stea vreo 2 prin zona. Zisese ca tocmai terminase facultatea, asa ca isi luase cateva luni vacanta si i s-a parut o idee buna sa vada Asia. Incepuse din Hong Kong, vazuse nordul Vietnamului si urma sa mearga in Cambogia si Thailanda in mai, probabil, daca nu chiar in iunie. Nu pot sa spun cat de mult am invidiat-o pentru ca isi permitea sa-si ia o vacanta ca a avut chef ca sa mearga unde a avut chef si sa stea cat a avut chef ca sa vada ce a avut chef...

Pana sa ajungem la debarcader, am oprit la un templu buddhist, unde am vazut 3 statui ale lui Buddha, in 3 ipostaze diferite: gras, dormind si in picioare. Cea mai amuzanta mi s-a parut cea cu Buddha cel gras, asa ca am pus-o si aici in post. Am avut si ocazia sa intram in templu si am vazut pentru prima oara niste calugari buddhisti, rasi in cap si cu toge pe ei - ce mai, tot tacamul! Le-as fi facut niste poze mai frumoase, dar erau la masa si nu prea era frumos sa-i deranjez.



Mai departe am vazut niste stupi de albine si am avut ocazia sa degustam niste miere din flori de lychee. Lychee este un fruct care imi place foarte mult si de care colegii din Kuala Lumpur ziceau ca sunt obsedat, pentru ca ori de cate ori era vorba sa ne luam sucuri, eu alegeam mereu lychee.

Pana la urma am mers cu barcuta de 4+1 pe niste canale ale Mekongului. A fost ceva simplu, dar foarte linistitor si imi pare rau doar ca n-a durat mai mult. M-as fi plimbat lejer cateva ore pe apele acelea namoloase, pe ritmurile muzicii vietnameze. Iata-ma aici in postura de purtator de palarie traditionala vietnameza:

In cele din urma am fost la o fabrica de dulciuri din nuca de cocos, ceva ce la noi ar intra probabil in categoria "handmade", avand in vedere ca era, in general, munca manuala. Am vazut tot procesul de transformare a cocosului din fruct in bomboane si am fost placut suprins sa descopar ca Vietnamul pune un pret foarte mare pe tot ce inseamna reciclare, de aceea toate materialele din nuca de cocos sunt folosite pentru diverse lucruri, de la firele exterioare pe care le folosesc la perne sau saltele, pana la fructul pe care il dau la animale. Bine, Saigonul nu prea stie ce inseamna reciclare, avand in vedere ca dai la tot pasul peste mormane de gunoaie si un miros aparte te insoteste peste tot, pe stradutele adiacente.

Cam asta a fost experienta mea in Vietnam. In mod sigur ma voi intoarce, pentru ca mi s-a spus ca nordul este mult mai frumos, mai plin de verdeata si mai liber de lume. Nu pot sa spun ca sudul m-a dezamagit, insa: Vietnamul este ca un stup de albine unde toata lumea se foieste in toate partile si totul pare haotic, dar ai surpriza sa vezi ca lucrurile merg intr-o directie bunicica, in cele din urma. Lumea se plange de saracie si se vede ca traiesc de pe-o zi pe alta, la fel cum se plang si de coruptia care a facut alte tari cu mai putine resurse sa ajunga mai dezvoltate decat ei (aparent toata lumea are ceva cu Singapore din cauza asta). In afara de asta, ecourile razboiului incheiat in 1975 se resimt pana astazi, in toata zona de sud si mai ales in Saigon. Cu toate astea, Vietnamul este o experienta de neuitat. Te ia pur si simplu pe sus din momentul in care aterizezi si nu-ti dai seama ce se intampla cu tine decat cand pui piciorul in avion de plecare. Pana atunci toata forfota ce te inconjoara nu-ti lasa timp sa intelegi ce se petrece cu tine si tot ce trebuie sa faci e sa te lasi in voia ei, ca sa descoperi frumusetea Vietnamului.

Good morning, Vietnam! La o cat mai rapida revedere!

Oh, Malaysia

Se fac de-acum 10 zile de cand sunt prin Malaezia si mai am vreo 3 saptamani pana voi pleca si parca deja imi pare rau ca trebuie sa plec. Diferentele dintre cum e acasa si cum e aici sunt de la cer la pamant, cum era oarecum de asteptat, dar sunt mai mari decat ma asteptam. Doar ca sa intelegeti la ce ma refer, scriu randurile astea in timp ce mananc pepene. Not kidding, uite:

Bine, hai s-o luam cu inceputul...

M-a lovit diferenta de fus orar drept in freza din clipa in care am pus piciorul pe pamant malaezian. In ziua in care am aterizat, era o diferenta de 6 ore intre ora locala si cea a Romaniei. Intre timp, s-a redus la 5, ca urmare a trecerii la ora de vara. Bun!

Cand am aterizat, era ora 8 dimineata aici, deci ora 2 dimineata dupa orarul meu biologic. Va puteti da seama cat de praf eram. Sau nu, poate doar daca ati trait experienta. Partea frumoasa a fost la hotel, cand am ajuns dupa o ora, sa aflu ca era camera gata abia la ora 15. Pe orice fus orar erai, de la 9 la 15 tot erau 6 ore. N-am avut de-ales decat sa-mi las bagajul si sa pornesc razna prin oras.
Primul popas a fost sa-mi gasesc biroul unde urma sa merg a doua zi (de ajuns am ajuns duminica, pe 24 martie), dar si ala e ridicol de aproape (daca ma straduiesc sa intarzii, tot nu fac mai mult de 10 min pe drum, si asta cu pauze de admirat peisajul), asa ca mi-am continuat drumul, in misiunea mea neobosita de a pierde vremea cumva.

Nu prea stiam in ce parte s-o iau, asa ca am luat-o si eu ca o musca la... lapte, spre turnurile Petronas. Aici li se spune simplu KLCC - Kuala Lumpur City Center. Ce sa zic, sunt maricele!

Prima problema a fost ca mi-era cam foame, asa ca a trebuit sa ma uit dupa ceva de-ale gurii. Am trecut pe langa o bodega de cartier si am avut jumatate de intentie sa ma pun si eu la masa, dar o data ce m-am apropiat si mi-am dat seama ca era doar pentru conesseuri, pentru ca nu era nici un fel de meniu in zona, am zis pas, ca nu trebuia sa-mi bat joc de stomacul meu chiar din prima zi.

Mai departe, mai departe, am dat de turnuri. Eram sigur ca ori sunt cladiri de birouri, ori sunt ceva hotel(uri), dar nu m-am gandit ca ar putea fi si mall. Norocul meu ca am obiceiul, cand ma duc intr-un loc strain, sa fac exact ce fac si cei din jurul meu, macar n-o rade lumea de mine ca habar n-am pe ce lume traiesc. Asa ca atunci cand am vazut un grup de oameni intrand in cladiri, m-am bagat si eu. Stiti voi, romaneste...

Am uitat sa mentionez un mic detaliu nesemnificativ. In Romania, cand am plecat, temperaturile se invarteau in jurul la 15 grade, chiar si mai putin in dimineata plecarii, asa ca eram imbracat corespunzator, mai ales ca stiam ca temperatura din avion este mentinuta in jurul la 22 de grade, sa nu transpire lumea. Ei bine, cum nu apucasem sa ma schimb, am plecat de la hotel in aceleasi haine de Bucuresti. Pare-se ca pantalonii lungi inchisi la culoare nu se impacat cu temperaturile de 30-32 de grade. Cei drept, era dimineata, ceva mai racoare: 28-29, dar umezeala ma facea sa ma simt de parca am intrat neintrebat intr-o sauna. Asa ca sa vii de la sauna la 20 de grade, a fost Paradisul pe pamant. Am petrecut toata ziua in KLCC, pana pe la ora 14, deci 8, ora corpului meu, cand pur si simplu am cedat. Am avut in vedere chiar si ideea de a ma duce la cinema si de a trage un pui de somn vreo 2 ore, pana cand trebuia sa plec spre hotel, dar din pacate nu era nici un film disponibil. Primul film incepea abia la 13. Pffff!
De mancat asta am mancat >>
Sunt ceva noodles cu ou. Din fericire pentru mine, doar putin picant.

Restul zilei am dormit. Nimic de zis, nimic de adaugat. Doar ca, evident, noaptea nu mi-era somn. Am fost pe piscina de pe acoperis pe la 10 noaptea, doar-doar oi obosi si mi s-o face somn. De unde! M-am uitat la CNN si BBC pana m-am plictisit...

Toata saptamana am fost ocupat la birou cu jobul. Sunt aici sa fac un training catorva colegi noi, dar problema e ca nu s-au angajat in acelasi timp: 4 erau deja aici de cel putin 2 saptamani, pe cand 3 au inceput in aceeasi zi cu mine, asa ca a trebuit sa-i impart pe grupe si sa fac jumatate de zi cu unii, jumatate cu ceilalti. Prima saptamana am avut noroc ca am fost cu o singura grupa, cei 4 mai vechi, acum ca trebuie sa impart ziua in doua si sa ma resetez de fiecare data ca sa-mi aduc aminte ce discutam cu unii si unde am ramas... sa zicem ca am creierul pus pe bigudiuri.

Dupa program, insa, am avut si eu cateva momente de respiro. Am dat o tura pana la turnuri si de data asta am putut sa urc intr-o cladire invecinata, care are la etajul 57 un bar foarte tare. Iar privelistea e super. Ma cam lua cu ameteli de la intaltime, dar m-am dres cu un pahar de ceva.

In alta seara am iesit la futsal cu colegii de birou. Pot sa spun ca nu ma mira ca echipa malaeziana de fotbal nu e cine stie ce: dintre toate echipele care jucau pe toate cele 5 (!!) terenuri de fotbal, nici una nu era mai rasarita, sa vezi vreo combinatie, vreo fantezie, cum zic unii. Eram toti o apa si-un pamant (ca nu-s nici eu Messi, tre' sa recunosc) asa ca scorul a fost destul de echitabil: 12-8 pentru ailalti. Pot sa spun ca am dat 4 sau 5 goluri (unul a fost bara-bara-afara, dar a ramas indecis daca a doua bara a fost cea din poarta sau stalpul portii) asa ca nu m-am descurcat rau. M-am si enervat, la un moment dat, cand toata lumea era terminata si oamenii doar se prelingeau pe teren, mai nimeni nu mai avea puterea sa alerge.
In apararea tuturor, tocmai incepuse o ploaie sora cu musonul, iar sala de fotbal avea toate geamurile deschise, deci intra toata umezeala. Din nou, era ca si cum alergai in sauna.

Alta data am iesit cu un coleg la barul de langa birou, unde merge destul de des cu sotia lui. Am jucat biliard pana ne-am plictisit (la 3 lei fisa, nici nu te uitai la bani) si am baut niste cocktailuri, pentru ca berea de-acolo era cam dubioasa. Asta si pentru ca nu-mi place Guiness-ul neam! Oricum, tre' sa mai trec de vreo cateva ori pe-acolo. Nu numai ca bautura e ieftina, dar au muzica live si am ascultat o tipa care a cantat Toni Braxton - Unbreak my heart ceva de vis! Am aflat ca acolo vin artisti din cand in cand si canta live. Chiar merita, daca mai e cineva prin zona. In subsol la G Towers, faci dreapta dupa scari, pana sa dai de buda. Au o singura masa de biliard, dar e destul de piesa.

In sfarsit, m-am incumetat si am mai incercat o data sa mananc bazandu-ma pe propria intuitie gastronomica. Am inteles ca n-am asa ceva. Ce am ales a fost pho, o supa vietnameza care in cazul meu avea bucati de vita in ea. Si mai erau niste chestii pe care mi le-au adus separat intr-o farfurie, dar nici acum nu stiu cum se cheama, desi mi s-a reamintit de enspe ori. Supa era picanta, deci a intrat cu sughituri si lacrimi. A fost un moment cu adevarat emotionant, prima mea experienta cu o supa vietnameza de la mama ei. Sau, mai bine zis, de la vecina lu' mama ei.
Am aflat mai tarziu ca verdeturile alea de se pun in supa nu se mananca, ci au rolul de a da aroma mancarii. Deh! Taranu' tot taran! Am rumegat la alea ca un bou si ma gandeam ce e in capul vietnamezilor sa manance stupizenia aia de buruiana. Pana la urma problema era la capul meu, na.
Ce era special la locatie in sine era ca pseudo-restaurantul era intr-un supermarket. Si nu ma refer ca era o cladire care avea un supermarket si un restaurant, ci zic ca intrai in supermarket si, printre legume si detergenti, erau cateva mese unde puteai sa te asezi sa mananci ceva preparat acolo. La plecare am luat 3 tipuri de mango, un pepene rosu care era galben si juma' de papaya. Am ajuns la concluzia ca gustul de papaya se aseamana cu gustul pe care il simti in gura inainte sa regurgitezi. Cu toate astea, l-am terminat.

In weekend am fost la Melaka sau Malaca, cum il stiam eu. Eram curios de oras pentru ca a fost un important centru colonial si pentru ca da numele intregii peninsule unde se gasesc Malaysia, Thailanda si Singapore. A fost ca si cum m-as fi dus in Cuba, doar ca toata populatia fusese inlocuita cu asiatici.

Experienta a fost majestica. Am ajuns cu intarziere in Melaka (dar, hai sa fim seriosi, se mira vreunul dintre cei care ma cunosc?!), pentru ca nu stiam ca trebuie sa-ti iei biletul cu ceva timp inainte, asa ca am asteptat in autogara o ora si jumatate. (Aparent japonezii au luat toata calea ferata care conecta Kuala Lumpur de Melaka ca sa faca o alta ruta, asa ca nu poti ajunge decat cu autocarul sau cu masina personala in Melaka.) Drumul a fost OK, am si reusit sa motai fara sa adorm, deci n-am sforait, ceea ce, dupa cum stie oricine, e cel mai bun lucru care i se poate intampla cuiva care se odihneste langa mine. Cand am coborat din autocar m-a lovit caldura ca o bata. A fost dus instant. Macar de-aveam sapun la mine...

Am luat un taxi pana in centru si m-a costat exorbitanta suma de 20 de ringiti, adica vreo 21 de lei. Mi s-a spus ca am platit cam dublu fata de cat facea. Masina era din alt secol, asta era clar. Incercam sa fac o atestare cu carbon vizuala, si am aproximat la un minim de 20 de ani varsta acelei dragute rable care, spre suprinderea mea, avea un aer conditionat care batea la popou orice rabla de la noi. Mosulica soferul nu vorbea engleza si eu nu vorbeam malay, chineza, indiana sau ce alta limba mai vorbea el acolo, asa ca atunci cand mi-a explicat in limba gimnastica ca n-are rest (si-a pus mainile-n cap, adica), i-am zis sa parcheze acolo ca ma duc si schimb si-i aduc. M-am invartit 20 min si cand am facut rost, intr-un final, nu mai era mosulica acolo. La intoarcerea la autogara i-am lasat banii la chisocul de unde mi se repartizase masina, dar nu stiu sigur daca au ajuns la el.

Anyway...

Centrul Melakai e caramiziu. Musteste un feeling european. Iti dai seama imediat ca nu asiaticii au ridicat cladirile, pentru ca lipsesc cu desavarsire toate elementele asiatice. Nu e de mirare ca principalii vizitatori sunt la randul lor asiatici si fac poze cu tot ce se vede, pentru ca sa vede ca nu e un oras caracteristic culturii lor.

Aparent orasul a fost la inceput portughez, care au ridicat si cea mai veche biserica din Asia de Sud-Est, pe la 1500 si ceva. Mai tarziu au fost preluati de olandezi, care oricum erau destul de incantati de Indonezia si cred ca mergea bine la colectie. Apoi nu mai stiu, cert e ca la un moment dat, pe la jumatatea secolului trecut, s-au decis sa devina independenti, asa ca s-a infiintat statul malaesian, pornind cu 1957. Si gata cu lectia de istorie, ca stam cam prost la capitolul asta.

Zona de vizitare e relativ restransa, dar si celelalte cladiri din jur pastreaza aerul european. Ceea ce strica, de fapt, aceasta atmosfera este faptul ca s-au ridicat mari hoteluri in jur, care contrasteaza dureros cu arhitectura centrala. Ce-i drept, orasul este port si se poate vedea marea dintr-un turn ce se invarte usor, dar parca totusi... Macar nu asa inalte sau ceva mai incolo...

Am ajuns inapoi la hotel, in KL, aproape de 12 noaptea, pentru ca am luat cursa de 9 seara din Melaka. Mi-au inghetat parti care nu stiam ca pot ingheta si erau cativa pe langa mine care tuseau destul de serios, pentru ca soferul daduse aerul conditionat la 19 grade...
Faptul ca am ajuns dupa 11 a mai si insemnat ca singura optiune de mancat a fost pizza. Dupa cum se stie in lumea gastronomica, bucataria asiatica NU este cunoscuta pentru retetele ei de pizza de renume, ba din contra. Am comandat, dintre cele 2 optiuni de pizza nepicante, varianta cu salam, in detrimentul variantei cu pui. A fost alegerea gresita, pentru ca salamul avea gust de talpa. De fapt, nici macar nu era salam, era un parizer, iar dintre neamurile de parizeruri, era din ala prost, care dupa coacere devenise oarecum gumat.
Macar sucul era bun.

A doua zi am fost la Moscheea Roz, care nu e chiar atat de roz, dar pare sa fie destul de roz. Nu sunt eu un expert in materie de roz, dar cred ca se putea si mai roz de-atat. Dar sa lasam rozul din moschee sa vorbeasca:

Mai mult decat moscheea mi-a placut targul de mancaruri pe care-l aveau in ziua aia acolo, adica duminica. Se pare ca era ultima zi dintr-o vacanta scolara, asa ca parintii profitau, alaturi de copii, de vremea frumoasa si de nu stiu ce eveniment cu baloane de pe-acolo. Nu am apucat sa ma urc intr-un balon, dar am reusit sa mananc si sa-mi placa (!!!!!!!!!) ceva orez cu un fel de tocanita de miel (!!!!!), a carei denumire originala s-a pierdut in negura vremii, ca cel putin la mine n-a ramas.

Cam asta a fost experienta mea de pana acum in Malaezia. Ma asteapta inca 19 zile de experiente pe aici, dupa care o sa iau pulsul locului si din Vietnam, dupa care 12 zile sper sa ZAC pe un sezlong in Thailanda, daca sunt destul de norocos sa nu ma loveasca musonul pana atunci.

Las mai jos cateva poze cu ce-am mai vazut, iar la sfarsit, o surpriza.

"Vaaaaaaaaai!!! O veveeeeriiitaaaaaaa......!!!!!!"

A se vedea si a se da credit skillului meu in a manui betisoarele. Incep sa mi se miscoreze si ochii la cat de asiatic ma simt ca mi-a iesit asta.

Ceaules!
Bogdan out.