Jurnal de calatorie – Stockholm, Venetia Nordului (II)

Dupa ce am terminat de scris postul trecut despre Stockholm, m-am imbracat pe fuga si m-am dus iarasi in centru, la festival. Nici de data asta vremea n-a vrut sa tina cu mine si cand am iesit de la metrou m-a intampinat o ploita deasa si enervanta, dar aveam la indemana sapca de ploaie, asa ca i-am ras in nas.

Am ajuns cand spectacolul era in toi si o trupa de salsa isi facea numarul pe scena principala de la Opera. Si o facea chiar bine, pentru ca am vazut mai multe persoane care dansau pe ritmurile lor. Pot sa spun ca am remarcat niste pasi la o tipa din fata mea, aceiasi pasi pe care ii vazusem la clasa de salsa care se tine miercuri seara, inainte de kizomba.

Fulgii de curca din seara precedenta inca mai imbraca si acum marginile trotuarului si pot sa spun ca am remarcat urmele si la statia de metrou de la gara centrala, care nu e tocmai aproape. Ori vantul, ori talpile oamenilor trebuie sa le fi adus pana acolo, dar trebuie sa recunosc ca penele au patat in mintea mea onoarea altfel imaculata a sistemului de intretinere stradala din Stockholm.

Nu am zabovit mult la festival. Nu pot sa spun ca ma omor dupa salsa, nu pentru ca nu mi-ar placea ritmul, ci pentru ca nu stiu sa dansez… inca. Nu simteam nevoia de a sta si vedea spectacolul pana la sfarsit, asa ca mi-am facut de lucru in fata Palatului Parlamentului, care sta singur-mot pe o insula din zona centrala. In fata sa, o strada imparte micuta insula in zona Palatului – care cuprinde si o curte pretabila la picnicuri – si zona unui mic port – care e mai mult zona de stat si admirat peisajul, dovada ca sunt multe banci si prea putine locuri de proptit barci. Zona aia de jos, de langa apa, mi-a creat o stare melancolica, din cauza faptului ca acolo, pe singurul ponton parcat la baza insulei, poti sa te bucuri de privelistea intregului centru istoric, fara ca privirile altora sa te deranjeze. Asa cum imi place mie intotdeauna sa stau, acolo esti ascuns la vedere: ramai sub privirile tuturor, fara ca cineva sa se uite la tine, astfel ca poti sa-i observi pe toti. (Si ce nu fac oamenii cand stiu ca nimeni nu ii vede…!)

Dar n-am prea avut timp sa ma bucur de momentul meu de contemplatie. Ploita aia micuta si insignifianta s-a transformat in ploaie in toata regula, asa ca m-am adapostit sub niste pomi, care imi stricau toata vederea catre lume si lumini. Asa ca, distras de la obiectul observatiei mele, am observat un alt lucru important: imi chioraiau matele de foame. Am decis ca era o problema mult prea stringenta ca sa o las pentru faza de zacut in pat si uitat la BBC (BBC si CNN sunt singurele programe in engleza din grila TV de la hotel) si ca era nevoie de masuri urgente si de efect. Adica mergea un fast-food. Norocul meu a fost ca pe strada de pe insula cu Parlamentul erau parcate fata-n fata 4 (patru!) fast-food-uri pe roti, cu de toate pentru toti: vegetarian, piscicol, thailandez si indian. Le-am scos din start pe primele din schema si m-am uitat cu interes la cele asiatice, dar indienii m-au pierdut pentru ca vindeau doar doua tipuri de saorma indiana: picanta si foarte picanta.

Thailandeza (?!) care m-a servit mi-a dat un pul de hochei care indica 26 (de minute, de secunde, de oameni la rand – nu stiu) si mi-a zis ca o sa lumineze cand e gata masa. Cred ca voia sa-mi transmita ca pot sa ma duc unde am chef pana e gata comanda, dar ploua cu galeata, asa ca am ramas ca o curca

bleaga langa geamul de unde am comandat si am asteptat sa vad minunea luminoasa. Ce-I drept, dupa vreo 5-10 min pulul meu s-a facut rosu si asiatica mi-a dat o portie sanatoasa de wok cu pui si alune. Alunele au fost o surpriza. Ca, dealtfel, cam tot meniul, pentru ca am cerut meniul 2 pentru ca avea in titlu “chicken”.

M-am asezat strategic langa o statuie cu un leu, in asa fel incat sa ma feresc de vantul care incepuse sa bata cu putere dinspre mare, si am stat si am admirat spectacolul de salsa. La final, am avut a doua surpriza cu meniul meu: continea si orez, dar era tot la baza cutiei si era tot numai chilli. L-am mancat mai mult gol si aparent a fost un moment foarte emotionant, ca mi-au dat lacrimile.

O data cu wokul s-a terminat si seara mea la festival, asa ca am purces alene spre hotel. Am facut deja obisnuitul popas la supermarket ca sa-mi iau ratia de Delikatballs si iarasi am iesit prost de la metrou. Iesit prost de la metrou inseamna mers o strada in plus, pentru ca sunt mai multe iesiri si destul de distantate una de alta. Cred ca o sa-mi dau seama cum merg cand trebuie deja sa plec…

Ieri am fost la birou pentru o vineri scurta. A fost prima zi in care am vazut soarele de cand sunt aici. M-a intampinat dis-de-dimineata si nu m-a lasat balta toata ziua, semn ca stia ca aveam sa ies mai devreme de la lucru. Pe la 3 cand am plecat era soarele sus si in sfarsit mi-era si mie cald si puteam sa folosesc sapca ca sa ma apar de lumina, nu numai de ploaie.

Mi-am lasat laptopul la hotel, mi-am luat doua carti (indecizia, deh!) cu mine si am plecat pe la 5 in ideea sa gasesc un loc propice lecturii si cafelei. Am purces iarasi spre centru. Trebuie sa recunosc ca vederea a cincia oara a acelorasi zone nu mai starneste in mine entuziasmul de acum doua luni,

asa ca am lasat in urma destul de repede zonele aglomerate si mai frecventate de turisti: Academia Suedeza cu Muzeul Nobel si piata din fata sa, Palatul Regal, Catedrala sau Primaria le-am fotografiat si am trecut mai departe. Am preferat, de data asta, sa intru pe stradutele neumblate din Gamla Stan – cel mai vechi cartier din Stockholm – si, spre surprinderea mea, erau destul de multe.

Acolo, in mijlocul atractiilor turistice si totusi izolat de restul lumii, m-a lovit iar melancolia si m-am trezit dus de ganduri inspre picturile lui van Gogh. O combinatie placuta de culori, printre care predominau galbenul si portocaliul, precum si o bicicleta simpla, de oras, cum am vazut in filmele frantuzesti, m-au smuls din invalmaseala orasului si m-au dus, pret de cateva clipe, in scene din filme vechi frantuzesti, cu case colorate, biciclete proptite de garduri inverzite si lanuri de grau aurite. Dar cum se obisnuieste, clipa a trecut ca o clipa si un grup de nemti care m-au luat in vizor pentru ca eram singur pe o strada pustie, m-au readus cu picioarele pe pamant cand a trebuit sa ma feresc de aparatele lor de fotografiat care voiau sa surprinda strazile vechi ale cartierului.

Am coborat pe o straduta intr-o zona unde eram sigur ca aveam sa gasesc o cafea cu o masa afara si cu linistea pe care mi-o doream, pentru ca ultima oara cand trecusem pe acolo era destul de putina lume si parea sa fie oarecum ocolit de turisti. De unde! Coborand spre statuia ecvestra care domina piata, a trecut pe langa mine intr-un zbierat frenetic – pentru nivelul lui – un tanc de maxim doi ani, sub privirile amuzate ale parintilor lui, care coborau si ei, cativa metri in spatele meu. In momentul in care am ocolit statuia prin dreapta, am si auzit busitura pe care a luat-o tancul, in momentul in care alergatura lui a dat peste treapta de la baza statuii – treapta dealtfel foarte mica, dar foarte mic era si pustiulica. Cum zona parea intesata de turisti, cu sau fara tancii de rigoare, am pornit mai departe spre port.

Am avut revelatia versatilitatii cardului meu de transport, care pe langa metrou, autobuz si tramvai, ma putea duce si cu feribotul spre Djurgarden, o insula ce fusese domeniu regal de vanatoare si care in prezent reprezinta zona preferata a localnicilor de petrecere a timpului liber. Si pe buna dreptate: in afara de muzeele ce se insira pe partea nordica – exact zona pe care o vedeam eu de pe malul opus –

pe insula se afla cel mai frecventat parc de distractii, o gradina zoologica, o gradina botanica si un muzeu in aer liber despre viata traditionala scandinava.

Cum am impartit feribotul cu o multime hipergalagioasa de adolescenti, am trecut repede de intrarea in parcul de distractii si m-am dus la statia de tramvai din fata Muzeului Abba, dar pentru ca nu aveam chef sa astept si pentru ca era o zi prea frumoasa sa pierd si 5 min in tramvai, am pornit la pas spre interiorul insulei, unde nu mai fusesem pana atunci. Cred ca oricui ii place sa faca ceva pentru intai oara, asa ca m-am felicitat pentru decizia luata cand am intrat in zona verde, plina de copaci inalti si cu iarba atat de frumos tunsa, de parca nu stia sa creasca peste inaltimea de 10 cm.

Am ajuns intr-o poiana locuita doar de vreo 3-4 tineri care se inghesuiau pe o banca si cum cealalta banca era enervant de aproape de ei, ma decis sa merg mai departe.

Am coborat o panta pana intr-o zona deschisa, unde se cultivau diverse plante, spre incantarea copiilor. Am dat de o casuta cu pereti de sticla, care avea o masuta cu cateva scaunele si ma simteam ca in povestea Albei-ca-zapada, doar ca nu eram asa curios sa-I intalnesc pe pitici. Masuta din curtea casutei era ideala pentru lectura mea mult dorita, dar indicatorul de zona pentru copii m-a facut sa ma razgandesc.

Mai departe am dat de un iaz de unde a zburat instantaneu un cocostarc. Cred ca era un cocostarc, cel putin asta e definitia din capul meu pentru cocostarci. L-am fugarit putin ca sa-I fac o poza, dupa care am plecat mai departe.

Mai departe am realizat ca era o livada de meri. Cracile grele de mere atarnau atat de jos ca trebuia sa ma aplec ca sa trec pe sub pomi. Iar sub pomi erau insirate mai multe mese cu banci, semn ca nu era o idee proasta sa ma duc si sa stau si eu sub ei. Am cules un mar de pe jos, unul care tocmai picase in fata mea, exact cand am observat stupii de albine de langa pomi, asa ca m-am asezat pe o banca cat mai indepartata de zona cu albine ca sa-l savurez. Era atata liniste si atat de bine ma simteam sa zac la o masa si sa rod dintr-un mar, ca mi-a trecut tot cheful de cautat cafenele si citit carti si m-am hotarat sa petrec cat timp mai aveam pana apunea soarele pe insula aia verde.

Dupa vreo juma’ de ora a inceput sa mi se para dubios ca eram chiar singurul om care se bucura de Paradisul ala verde, asa ca m-am ridicat sa vad daca era vreun indicator pe care il ratasem. Era unul si zicea ca seara livada era inchisa ca sa se odihneasca. M-am plimbat, in schimb, prin zona gradinei botanice, ca si aia era inchisa. Am urcat un deal din spatele gradinei botanice si am ajuns intr-o poiana din care se vedeau acoperisurile cladirilor din centrul orasului.

Se mai vedeau si niste nori tot mai negriciosi, asa ca am luat decizia sa ma intorc la hotel, sa nu ma

prinda vreo furtuna prin padure.

M-am lasat purtat de tramvaiul 7 pana in zona portului turistic, unde am coborat sa ma uit la cladirile hotelurilor care mie imi amintesc de riviera franceza. (Observ ca imi plac deja dubios de multe chestii frantuzesti, desi Franta nu e o tara unde m-as vedea sa locuiesc.) Dupa ce am luat pulsul aerului si apei la monumentele-obeliscuri, am ajuns in fata coloanelor de la teatru, unde am descoperit ca m-a lasat bateria, asa ca sesiunea fotografica se incheiase.

Mi s-a facut iar foame. Am obiceiul prost ca pe la 8-9 seara sa mi se faca foame, daca nu mai mananc de vreo 7-8 ore. Vineri seara s-a dat o batalie in mine, intre tabara fast-foodului si tabara mancarii sanatoase, dar mancarea sanatoasa ma tragea de maneca ca tocmai trecusem printr-o perioada nu foarte placuta cu stomacul. Fast-foodul a plusat ca e aproape si papica se face repede, iar foamea e mare. Eram in impas.

Cu foamea-n gat, am coborat spre metrou si am intrat la Burger King. Burger King e singurul fast-food la care mai merg, pentru ca nu mai e in Romania, asa ca nu sunt in pericol sa mi se faca chef de trecut pe la un sediu si mancat hrana necurata. Din fericire, era coada si meniul era mai scump decat m-ar fi dus o salata, asa ca am plecat spre un supermarket. Acolo o tanti mi-a zis ca raionul de salata s-a inchis, asa ca mi-am luat una gata preparata. Am avut dreptate: era 2/3 din meniul de la Burger King. Asa ca am incheiat ziua in traditionala cina luata in pat, uitandu-ma la CNN cum Ryan Lochte s-a facut de cacao cand s-a aflat ca jaful sub amenintarea pistolului fusese de fapt o altercatie sub amenintarea betiei. Eh, e reconfortant sa vezi ca America e inca plina de idioti, asa cum o tineai minte. Unele lucruri nu se schimba…

(O sa povestesc maine aventura din Uppsala. Acum m-am labartat cam mult cu scrisul si mi s-a facut si somn…)