Mai am doar 2 zile si ma intorc pe pamant romanesc si bineinteles ca as vrea sa mai stau macar o luna prin zona Asiei de Sud-Est, pentru ca este, intr-adevar, fascinanta. Sunt de 4 zile in insula Phi Phi si de 10 zile, in total, in Thailanda, dar am zis ca am ramas dator cu o postare pentru cele 4 nopti si 3 zile pline de evenimente pe care le-am trait in Vietnam sau Viet Nam, cum ii zic localnicii.
Postarea asta se poate sa fie ceva mai serioasa decat precedenta, dat fiind si razboiul care inca ramane viu in amintirea multor locuitori. Si pe buna dreptate.
M-a fascinat Vietnamul inca de cand am vazut filmul 'Good morning, Vietnam', cu Robin Williams intr-un rol de exceptie. Combinatia de razboi cu peisajele alea care ti-ar fi luat ochii, daca le-ai fi vazut intr-un context mai pasnic, si tocmai din cauza asta am fost mereu foarte curios sa vad cu ochii mei ce s-a intamplat cu tara aia de la capatul lumii.
Am plecat din Malaezia pe 21 aprilie seara si de plecat am plecat din Saigon pe 25 dimineata, deci pot spune ca am petrecut doar 3 zile cu adevarat in aceasta tara. Si au fost niste zile pline!
Ce te uimeste de la bun inceput in legatura cu Vietnamul trebuie sa fie traficul! Si aici ma refer in special la vehiculele pe doua roti, in general motorizate: scutere, motorete, motociclete si cam orice paraie si scoate fum, dar are doua roti. E plin de ele! Mi s-a spus, ce-i drept, ca sudul tarii si, in special, Saigonul (sau Ho Chi Minh City, prescurtat HCMC) este o zona suprapopulata si oamenii in continuare vin din alte parti ale tarii, mai sarace, in cautarea unui loc de munca. Un fel de Moldova care da iama-n Bucuresti, doar ca Saigonul (nu-mi place sa-i zic HCMC, nici macar localnicii nu-i zic asa) are o populatie de aproape 9 milioane de locuitori, iar toata regiunea deltei Mekongului are in jur de 21 de milioane, la o suprafata de vreo 6 ori mai mica decat cea a Romaniei. (Da, am dat search pe Google ca sa ma documentez, n-am retinut toate datele astea din start...) Inca din taxiul ce m-a dus de la aeroport la hotel (si care a costat uimitor de putin, in jur de 10 lei), am fost uimit sa ma vad inconjurat de atat de multe scootere, de parca eram in ocean, incercuit de un banc de pesti, pentru ca intocmai ca un banc de pesti se miscau.
In prima zi petrecuta acolo am luat orasul vechi la pas. Orasul vechi inseamna, in principal, Districtul 1. Se pare ca acolo se intampla cam tot ce e de vazut, desi sunt sigur ca sunt multe alte zone de vazut, cum ar fi pagodele din Districtul 5 (?!). Dar aveam chef de mers, asa ca am mers...
Am vazut Palatul Independentei, o reconstructie a vechiului palat al guvernatorului Indochinei franceze, distrus in timpul razboiului. Toata cladirea este un omagiu adus comunismului salvator, dar si vechii Republici a Vietnamului de Sud, din perioada de dinainte de 1975. Orice roman care
viziteaza acest palat nu poate sa nu recunoasca stilul acela comunist, plin de linii drepte si fara pic de fantezie. Eu unul il urasc profund. Parca aduce cu Casa Studentilor din Bucuresti sau cu orice alta cladire de institutie din perioada aia de rau augur. Nu pot sa spun ca m-a impresionat cine stie ce, poate doar buncarul care era plin de aparatura din genul ala pe care l-am vazut de atatea ori prin salile din Poli. Stiam ca aparatele erau vechi, dar nu mi-am dat seama cat de vechi pana nu le-am recunoscut acolo.
In pauza de masa sau de rugaciune am vizitat muzeul dedicat cladirii in sine. Asa am aflat istoria ei si cronologia evenimentelor care au dus la razboiul dintre americani si comunistii vietnamezi, fara ca muzeul sa uite sa mentioneze protestele care au fost generate de situatia politica, in special scena aceea celebra cu calugarul budist care si-a dat singur foc si nu a scos un cuvant cat timp a ars. Asta a fost un mic interludiu la ce avea sa urmeze...
Mai departe am mers la Muzeul Comemorarii Razboiului din Vietnam (War Remnants Museum) si efectul a fost devastator asupra moralului meu. Cand am iesit am incercat sa fac cumva sa-mi revin, pentru ca oamenii de-acolo nu se sfiesc sa arate toate ororile razboiului, ba chiar ti le arunca-n fata intr-un mod atat de realist incat nu poti sa nu simti ca si tu ai trait dramele de-atunci.
Muzeul este structurat pe mai multe nivele si cu fiecare nivel pe care il parcurgi experienta razboiului devine mai tangibila, pana cand, la ultimul nivel, nu numai ca te simti cutremurat de tot ce ai vazut, dar ai ocazia (si socul) sa dai peste victime ale razboiului si sa vezi cu ochii tai cum otravurile aruncate peste jungla vietnameza le-a afectat vietile. Este un sentimente coplesitor pe care nu l-am mai simtit de cand am vazut sectiunea Holocaustului de la Imperial War Musuem din Londra.
Nu ai cum sa parasesti muzeul acesta fara sa simti compasiune pentru victimele razboiului si pentru intreaga tara, precum si un pic mai mult dezgust fata de americani si de atitudinea unor soldati pe timpul razboiului. Pozele jurnalistilor de razboi cu sate masacrate, cu copii ciuruiti si lasati sa putrezeasca pe marginea drumului, cu familii intregi care-si cersesc dreptul la viata in fata unor soldati implacabili, de-a dreptul dezumanizati, marturiile supravietuitorilor, de ambele parti ale razboiului, iti lasa un gol in stomac si poate chiar o stare de greata. Totul se reflecta in atitudinea vizitatorilor muzeului care sunt rand pe rand coplesiti de drama razboiului si poti sa vezi, cu fiecare etaj parcurs, cum toti devin din ce in ce mai tacuti, iar sentimente de compasiune, neputinta si un pic de vina se combina si parca apasa toate pe umerii fiecarui strain. Nu poti sa nu te uiti cu dezgust la americanii care trec nepasatori pe langa toate pozele si care sunt multumiti doar de standurile cu arme. Incepi sa intelegi de ce vietnamezii sunt atat de reticenti cand vine vorba de straini...
Am lasat muzeul in spate si-am luat-o aiurea pe strazi, macar ca sa incerc cumva sa scap de impresiile lasate de muzeu. Am ajuns la o catedrala catolica si am vazut si posta centrala, dar din pacate am ajuns la ora inchiderii si n-am putut sa mai cumpar timbre sa trimit si eu niste vederi. Data viitoare...
Seara mi-am petrecut-o pe malul fluviului Saigon, dupa o aventura prin traficul vietnamez. Cred ca arata si mai bine ziua, dar eu am apucat sa-l vad doar noaptea, pentru ca urmatoarele zile nu le-am petrecut in Saigon...
Ok, sa trecem la lucruri mai optimiste acum. In urmatoarea zi am fost la Monkey Island - Insula Maimutelor, care - ati ghicit - e plina de maimute! Ni s-a atras atentia de la bun inceput ca maimutele alea sunt foarte furacioase si ca trebuie sa avem grija la telefoane si ochelari, poate chiar si la sepcile de pe cap. Bineinteles ca lumea a luat-o mai in gluma decat in serios, dar n-au trecut nici 3 min dupa ce am ajuns in zona cu maimutele ca unei doamne i-au si sterpelit ochelarii de la ochi si telefonul din mana.
As vrea sa fac o mica paranteza si sa vorbesc un pic despre acea doamna. Era o femeie vietnameza care emigrase in SUA in 1975, la sfarsitul razboiului, cand avea doar 21 de ani. Mi-a povestit ca era prima oara cand se reintorcea in Vietnam si ca nu dorise sa faca asta inainte, pentru ca tot ce-si dorise era sa scape de tot ce insemna aceasta tara. Iesise la pensie cu un an in urma si mi-a zis ca avea suficiente fonduri care sa ii permita sa vada lumea acum, chiar trecuse si prin Romania anul trecut, intr-un tur al Europei. Ce m-a impresionat a fost amintirea ei despre razboi si faptul ca nu voia sa-mi povesteasca nimic, spunandu-mi doar ca inca se mai trezea noaptea din cauza cosmarurilor legate de razboi. Altfel, era o femeie foarte de viata si am stat de vorba cu ea si cu inca doi vietnamezi cam tot drumul. (Mai tarziu am descoperit ca erau si doi australieni de origine romana alaturi de noi. Romani gasesti peste tot!)
Mai departe am fost si am vazut crocodili intr-o zona special amenajata, apoi am fost la pranz pe malul Marii Chinei de Sud, o mare foarte namoloasa din cauza Mekongului, care aduce aluviuni tocmai din China. Pe drumul spre pranz am oprit si la o piata de peste, unde am mancat pentru prima oara crab fiert si melci in sos de nuca de cocos.
Inapoi pe Insula Maimutelor, am fost si am vazut o reconstructie a unei baze comuniste din timpului razboiului. Totul era construit pe apa, de la baracile unde dormeau pana la cele in care desfaceau bombele neexplodate ca sa recupereze explozibilul si sa faca mine din el.
A fost o zi foarte frumoasa: am cunoscut oameni noi, am vizitat locuri pe care nu le mai vazusem niciodata, am mancat chestii pe care nu le mai incercasem pana atunci. O experienta foarte reusita, per total!
In ultima zi am mers in croaziera pe Mekong, care era punctul cheie al vacantei mele in Vietnam. De data asta am intrat in vorba cu o olandeza care era in Asia de o luna si jumatate si voia sa mai stea vreo 2 prin zona. Zisese ca tocmai terminase facultatea, asa ca isi luase cateva luni vacanta si i s-a parut o idee buna sa vada Asia. Incepuse din Hong Kong, vazuse nordul Vietnamului si urma sa mearga in Cambogia si Thailanda in mai, probabil, daca nu chiar in iunie. Nu pot sa spun cat de mult am invidiat-o pentru ca isi permitea sa-si ia o vacanta ca a avut chef ca sa mearga unde a avut chef si sa stea cat a avut chef ca sa vada ce a avut chef...
Pana sa ajungem la debarcader, am oprit la un templu buddhist, unde am vazut 3 statui ale lui Buddha, in 3 ipostaze diferite: gras, dormind si in picioare. Cea mai amuzanta mi s-a parut cea cu Buddha cel gras, asa ca am pus-o si aici in post. Am avut si ocazia sa intram in templu si am vazut pentru prima oara niste calugari buddhisti, rasi in cap si cu toge pe ei - ce mai, tot tacamul! Le-as fi facut niste poze mai frumoase, dar erau la masa si nu prea era frumos sa-i deranjez.
Mai departe am vazut niste stupi de albine si am avut ocazia sa degustam niste miere din flori de lychee. Lychee este un fruct care imi place foarte mult si de care colegii din Kuala Lumpur ziceau ca sunt obsedat, pentru ca ori de cate ori era vorba sa ne luam sucuri, eu alegeam mereu lychee.
Pana la urma am mers cu barcuta de 4+1 pe niste canale ale Mekongului. A fost ceva simplu, dar foarte linistitor si imi pare rau doar ca n-a durat mai mult. M-as fi plimbat lejer cateva ore pe apele acelea namoloase, pe ritmurile muzicii vietnameze. Iata-ma aici in postura de purtator de palarie traditionala vietnameza:
In cele din urma am fost la o fabrica de dulciuri din nuca de cocos, ceva ce la noi ar intra probabil in categoria "handmade", avand in vedere ca era, in general, munca manuala. Am vazut tot procesul de transformare a cocosului din fruct in bomboane si am fost placut suprins sa descopar ca Vietnamul pune un pret foarte mare pe tot ce inseamna reciclare, de aceea toate materialele din nuca de cocos sunt folosite pentru diverse lucruri, de la firele exterioare pe care le folosesc la perne sau saltele, pana la fructul pe care il dau la animale. Bine, Saigonul nu prea stie ce inseamna reciclare, avand in vedere ca dai la tot pasul peste mormane de gunoaie si un miros aparte te insoteste peste tot, pe stradutele adiacente.
Cam asta a fost experienta mea in Vietnam. In mod sigur ma voi intoarce, pentru ca mi s-a spus ca nordul este mult mai frumos, mai plin de verdeata si mai liber de lume. Nu pot sa spun ca sudul m-a dezamagit, insa: Vietnamul este ca un stup de albine unde toata lumea se foieste in toate partile si totul pare haotic, dar ai surpriza sa vezi ca lucrurile merg intr-o directie bunicica, in cele din urma. Lumea se plange de saracie si se vede ca traiesc de pe-o zi pe alta, la fel cum se plang si de coruptia care a facut alte tari cu mai putine resurse sa ajunga mai dezvoltate decat ei (aparent toata lumea are ceva cu Singapore din cauza asta). In afara de asta, ecourile razboiului incheiat in 1975 se resimt pana astazi, in toata zona de sud si mai ales in Saigon. Cu toate astea, Vietnamul este o experienta de neuitat. Te ia pur si simplu pe sus din momentul in care aterizezi si nu-ti dai seama ce se intampla cu tine decat cand pui piciorul in avion de plecare. Pana atunci toata forfota ce te inconjoara nu-ti lasa timp sa intelegi ce se petrece cu tine si tot ce trebuie sa faci e sa te lasi in voia ei, ca sa descoperi frumusetea Vietnamului.
Good morning, Vietnam! La o cat mai rapida revedere!
Postarea asta se poate sa fie ceva mai serioasa decat precedenta, dat fiind si razboiul care inca ramane viu in amintirea multor locuitori. Si pe buna dreptate.
M-a fascinat Vietnamul inca de cand am vazut filmul 'Good morning, Vietnam', cu Robin Williams intr-un rol de exceptie. Combinatia de razboi cu peisajele alea care ti-ar fi luat ochii, daca le-ai fi vazut intr-un context mai pasnic, si tocmai din cauza asta am fost mereu foarte curios sa vad cu ochii mei ce s-a intamplat cu tara aia de la capatul lumii.
Ce te uimeste de la bun inceput in legatura cu Vietnamul trebuie sa fie traficul! Si aici ma refer in special la vehiculele pe doua roti, in general motorizate: scutere, motorete, motociclete si cam orice paraie si scoate fum, dar are doua roti. E plin de ele! Mi s-a spus, ce-i drept, ca sudul tarii si, in special, Saigonul (sau Ho Chi Minh City, prescurtat HCMC) este o zona suprapopulata si oamenii in continuare vin din alte parti ale tarii, mai sarace, in cautarea unui loc de munca. Un fel de Moldova care da iama-n Bucuresti, doar ca Saigonul (nu-mi place sa-i zic HCMC, nici macar localnicii nu-i zic asa) are o populatie de aproape 9 milioane de locuitori, iar toata regiunea deltei Mekongului are in jur de 21 de milioane, la o suprafata de vreo 6 ori mai mica decat cea a Romaniei. (Da, am dat search pe Google ca sa ma documentez, n-am retinut toate datele astea din start...) Inca din taxiul ce m-a dus de la aeroport la hotel (si care a costat uimitor de putin, in jur de 10 lei), am fost uimit sa ma vad inconjurat de atat de multe scootere, de parca eram in ocean, incercuit de un banc de pesti, pentru ca intocmai ca un banc de pesti se miscau.
In prima zi petrecuta acolo am luat orasul vechi la pas. Orasul vechi inseamna, in principal, Districtul 1. Se pare ca acolo se intampla cam tot ce e de vazut, desi sunt sigur ca sunt multe alte zone de vazut, cum ar fi pagodele din Districtul 5 (?!). Dar aveam chef de mers, asa ca am mers...Am vazut Palatul Independentei, o reconstructie a vechiului palat al guvernatorului Indochinei franceze, distrus in timpul razboiului. Toata cladirea este un omagiu adus comunismului salvator, dar si vechii Republici a Vietnamului de Sud, din perioada de dinainte de 1975. Orice roman care
viziteaza acest palat nu poate sa nu recunoasca stilul acela comunist, plin de linii drepte si fara pic de fantezie. Eu unul il urasc profund. Parca aduce cu Casa Studentilor din Bucuresti sau cu orice alta cladire de institutie din perioada aia de rau augur. Nu pot sa spun ca m-a impresionat cine stie ce, poate doar buncarul care era plin de aparatura din genul ala pe care l-am vazut de atatea ori prin salile din Poli. Stiam ca aparatele erau vechi, dar nu mi-am dat seama cat de vechi pana nu le-am recunoscut acolo.
In pauza de masa sau de rugaciune am vizitat muzeul dedicat cladirii in sine. Asa am aflat istoria ei si cronologia evenimentelor care au dus la razboiul dintre americani si comunistii vietnamezi, fara ca muzeul sa uite sa mentioneze protestele care au fost generate de situatia politica, in special scena aceea celebra cu calugarul budist care si-a dat singur foc si nu a scos un cuvant cat timp a ars. Asta a fost un mic interludiu la ce avea sa urmeze...Mai departe am mers la Muzeul Comemorarii Razboiului din Vietnam (War Remnants Museum) si efectul a fost devastator asupra moralului meu. Cand am iesit am incercat sa fac cumva sa-mi revin, pentru ca oamenii de-acolo nu se sfiesc sa arate toate ororile razboiului, ba chiar ti le arunca-n fata intr-un mod atat de realist incat nu poti sa nu simti ca si tu ai trait dramele de-atunci.
Muzeul este structurat pe mai multe nivele si cu fiecare nivel pe care il parcurgi experienta razboiului devine mai tangibila, pana cand, la ultimul nivel, nu numai ca te simti cutremurat de tot ce ai vazut, dar ai ocazia (si socul) sa dai peste victime ale razboiului si sa vezi cu ochii tai cum otravurile aruncate peste jungla vietnameza le-a afectat vietile. Este un sentimente coplesitor pe care nu l-am mai simtit de cand am vazut sectiunea Holocaustului de la Imperial War Musuem din Londra.
Nu ai cum sa parasesti muzeul acesta fara sa simti compasiune pentru victimele razboiului si pentru intreaga tara, precum si un pic mai mult dezgust fata de americani si de atitudinea unor soldati pe timpul razboiului. Pozele jurnalistilor de razboi cu sate masacrate, cu copii ciuruiti si lasati sa putrezeasca pe marginea drumului, cu familii intregi care-si cersesc dreptul la viata in fata unor soldati implacabili, de-a dreptul dezumanizati, marturiile supravietuitorilor, de ambele parti ale razboiului, iti lasa un gol in stomac si poate chiar o stare de greata. Totul se reflecta in atitudinea vizitatorilor muzeului care sunt rand pe rand coplesiti de drama razboiului si poti sa vezi, cu fiecare etaj parcurs, cum toti devin din ce in ce mai tacuti, iar sentimente de compasiune, neputinta si un pic de vina se combina si parca apasa toate pe umerii fiecarui strain. Nu poti sa nu te uiti cu dezgust la americanii care trec nepasatori pe langa toate pozele si care sunt multumiti doar de standurile cu arme. Incepi sa intelegi de ce vietnamezii sunt atat de reticenti cand vine vorba de straini...
Am lasat muzeul in spate si-am luat-o aiurea pe strazi, macar ca sa incerc cumva sa scap de impresiile lasate de muzeu. Am ajuns la o catedrala catolica si am vazut si posta centrala, dar din pacate am ajuns la ora inchiderii si n-am putut sa mai cumpar timbre sa trimit si eu niste vederi. Data viitoare...
Seara mi-am petrecut-o pe malul fluviului Saigon, dupa o aventura prin traficul vietnamez. Cred ca arata si mai bine ziua, dar eu am apucat sa-l vad doar noaptea, pentru ca urmatoarele zile nu le-am petrecut in Saigon...
Ok, sa trecem la lucruri mai optimiste acum. In urmatoarea zi am fost la Monkey Island - Insula Maimutelor, care - ati ghicit - e plina de maimute! Ni s-a atras atentia de la bun inceput ca maimutele alea sunt foarte furacioase si ca trebuie sa avem grija la telefoane si ochelari, poate chiar si la sepcile de pe cap. Bineinteles ca lumea a luat-o mai in gluma decat in serios, dar n-au trecut nici 3 min dupa ce am ajuns in zona cu maimutele ca unei doamne i-au si sterpelit ochelarii de la ochi si telefonul din mana.As vrea sa fac o mica paranteza si sa vorbesc un pic despre acea doamna. Era o femeie vietnameza care emigrase in SUA in 1975, la sfarsitul razboiului, cand avea doar 21 de ani. Mi-a povestit ca era prima oara cand se reintorcea in Vietnam si ca nu dorise sa faca asta inainte, pentru ca tot ce-si dorise era sa scape de tot ce insemna aceasta tara. Iesise la pensie cu un an in urma si mi-a zis ca avea suficiente fonduri care sa ii permita sa vada lumea acum, chiar trecuse si prin Romania anul trecut, intr-un tur al Europei. Ce m-a impresionat a fost amintirea ei despre razboi si faptul ca nu voia sa-mi povesteasca nimic, spunandu-mi doar ca inca se mai trezea noaptea din cauza cosmarurilor legate de razboi. Altfel, era o femeie foarte de viata si am stat de vorba cu ea si cu inca doi vietnamezi cam tot drumul. (Mai tarziu am descoperit ca erau si doi australieni de origine romana alaturi de noi. Romani gasesti peste tot!)
Mai departe am fost si am vazut crocodili intr-o zona special amenajata, apoi am fost la pranz pe malul Marii Chinei de Sud, o mare foarte namoloasa din cauza Mekongului, care aduce aluviuni tocmai din China. Pe drumul spre pranz am oprit si la o piata de peste, unde am mancat pentru prima oara crab fiert si melci in sos de nuca de cocos.Inapoi pe Insula Maimutelor, am fost si am vazut o reconstructie a unei baze comuniste din timpului razboiului. Totul era construit pe apa, de la baracile unde dormeau pana la cele in care desfaceau bombele neexplodate ca sa recupereze explozibilul si sa faca mine din el.
A fost o zi foarte frumoasa: am cunoscut oameni noi, am vizitat locuri pe care nu le mai vazusem niciodata, am mancat chestii pe care nu le mai incercasem pana atunci. O experienta foarte reusita, per total!In ultima zi am mers in croaziera pe Mekong, care era punctul cheie al vacantei mele in Vietnam. De data asta am intrat in vorba cu o olandeza care era in Asia de o luna si jumatate si voia sa mai stea vreo 2 prin zona. Zisese ca tocmai terminase facultatea, asa ca isi luase cateva luni vacanta si i s-a parut o idee buna sa vada Asia. Incepuse din Hong Kong, vazuse nordul Vietnamului si urma sa mearga in Cambogia si Thailanda in mai, probabil, daca nu chiar in iunie. Nu pot sa spun cat de mult am invidiat-o pentru ca isi permitea sa-si ia o vacanta ca a avut chef ca sa mearga unde a avut chef si sa stea cat a avut chef ca sa vada ce a avut chef...
Pana sa ajungem la debarcader, am oprit la un templu buddhist, unde am vazut 3 statui ale lui Buddha, in 3 ipostaze diferite: gras, dormind si in picioare. Cea mai amuzanta mi s-a parut cea cu Buddha cel gras, asa ca am pus-o si aici in post. Am avut si ocazia sa intram in templu si am vazut pentru prima oara niste calugari buddhisti, rasi in cap si cu toge pe ei - ce mai, tot tacamul! Le-as fi facut niste poze mai frumoase, dar erau la masa si nu prea era frumos sa-i deranjez.
Mai departe am vazut niste stupi de albine si am avut ocazia sa degustam niste miere din flori de lychee. Lychee este un fruct care imi place foarte mult si de care colegii din Kuala Lumpur ziceau ca sunt obsedat, pentru ca ori de cate ori era vorba sa ne luam sucuri, eu alegeam mereu lychee.
Pana la urma am mers cu barcuta de 4+1 pe niste canale ale Mekongului. A fost ceva simplu, dar foarte linistitor si imi pare rau doar ca n-a durat mai mult. M-as fi plimbat lejer cateva ore pe apele acelea namoloase, pe ritmurile muzicii vietnameze. Iata-ma aici in postura de purtator de palarie traditionala vietnameza:
In cele din urma am fost la o fabrica de dulciuri din nuca de cocos, ceva ce la noi ar intra probabil in categoria "handmade", avand in vedere ca era, in general, munca manuala. Am vazut tot procesul de transformare a cocosului din fruct in bomboane si am fost placut suprins sa descopar ca Vietnamul pune un pret foarte mare pe tot ce inseamna reciclare, de aceea toate materialele din nuca de cocos sunt folosite pentru diverse lucruri, de la firele exterioare pe care le folosesc la perne sau saltele, pana la fructul pe care il dau la animale. Bine, Saigonul nu prea stie ce inseamna reciclare, avand in vedere ca dai la tot pasul peste mormane de gunoaie si un miros aparte te insoteste peste tot, pe stradutele adiacente.
Cam asta a fost experienta mea in Vietnam. In mod sigur ma voi intoarce, pentru ca mi s-a spus ca nordul este mult mai frumos, mai plin de verdeata si mai liber de lume. Nu pot sa spun ca sudul m-a dezamagit, insa: Vietnamul este ca un stup de albine unde toata lumea se foieste in toate partile si totul pare haotic, dar ai surpriza sa vezi ca lucrurile merg intr-o directie bunicica, in cele din urma. Lumea se plange de saracie si se vede ca traiesc de pe-o zi pe alta, la fel cum se plang si de coruptia care a facut alte tari cu mai putine resurse sa ajunga mai dezvoltate decat ei (aparent toata lumea are ceva cu Singapore din cauza asta). In afara de asta, ecourile razboiului incheiat in 1975 se resimt pana astazi, in toata zona de sud si mai ales in Saigon. Cu toate astea, Vietnamul este o experienta de neuitat. Te ia pur si simplu pe sus din momentul in care aterizezi si nu-ti dai seama ce se intampla cu tine decat cand pui piciorul in avion de plecare. Pana atunci toata forfota ce te inconjoara nu-ti lasa timp sa intelegi ce se petrece cu tine si tot ce trebuie sa faci e sa te lasi in voia ei, ca sa descoperi frumusetea Vietnamului.
Good morning, Vietnam! La o cat mai rapida revedere!
