Mi-a luat mult pana sa ma hotarasc sa scriu ce am simtit cand am fost la simpozionul din Hamburg, dar o sa incerc acum. La inceput mi-a fost frica sa nu ma lovesc de cliseul comparatiei civilizatiei lor cu salbaticia noastra, la fel de mult cum mi-a fost teama sa nu par eu insumi un inapoiat daca am fost atat de impresionat de ce am vazut acolo intr-o singura saptamana, dar m-am hotarat sa trec peste aceste frici si sa dau glas uimirii mele.
Pentru un om care a trait in Romania 21 de ani si care a avut contact cu “altceva” abia in jurul aniversarii acelor 21 de ani, surpriza si impactul asupra mea poate nu vor mira pe cei care au fost deja “dincolo” si poate nu va fi inteles de cei care n-au facut-o inca. Si totusi, prima oara am fost in vacanta si am fost la plaja, unde te poti astepta ca oamenii sa nu fie chiar asa cum sunt ei de obicei si sa-I prinzi intr-o zi mai relaxata, pe cand la Hamburg am fost la jumatatea lui februarie, cand nu erau prea multe lucruri de gandit si prea multe motive de relaxare. Decat, poate, pentru studentii care erau in vacanta.
Poate ar trebui sa spun ca nu exista comparatie intre tara noastra si Occident si poate ar trebui sa adaug ca nu imi place sa scriu majuscula acest cuvant, dar de curand mi-am dat seama ca o merita. La toate capitolele, ne sunt superiori. Poate la capitolele negative le suntem superiori, dar nu cred ca e cineva serios cand spune ca e mandru cu asa ceva – d-asta nici nu le-am luat in considerare. Nici nu as sti cu ce sa incep sa exemplific… O sa incerc, totusi.
Prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost atunci cand am intrat in Universitatea din Hamburg si am vazut ceea ce ar trebui sa insemne o Universitate, nu batjocura de la noi – iar in categoria “batjocura” includ Universitatea Bucuresti si Politehnica, nu glume de Universitati, ca Spiru Haret sau Dimitrie Cantemir – si ceea ce inseamna sistem de educatie, in care studentii chiar vad de ce invata ceea ce au in programa. Cu alte cuvinte, au mult mai multe oe de practica si de experimentare decat poti visa la noi. Pe o scara de la 1 la 10 cu 1 cel mai slab, noi atingem un 2 iar ei tind spre 11.
Acum daca stau bine sa ma gandesc, prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost in tren, caci m-a batut soarele in cap si am decis sa merg cu trenul la Hamburg. Motivul deschizaturii mele neobisnuite a fost viteza pe care o avea trenul si modul cum se comporta el la acea viteza: 250 km/h care parea nici 40. Era atat de silentios ca nici nu-ti dadeai seama ca ajungi. Sistemul lor feroviar este atat de bine pus la punct… dar vorbim de precizia germana, deci intelegeti ce vreau sa spun cand zic ca ajungea la timp. Ce sa mai zic ca nu am mai avut melodia aia infernala in minte, cu care ma aleg de fiecare data cand ma hotarasc sa iau trenul spre casa (ta-ta ta-ta… ta-ta ta-ta…) si asta pentru ca ei nu au bucati de sina de 10 m ca la noi, ci de 10 km. Pe o scara de la 1 la 10, noi avem 1 si ei au 9,9. (A intarziat 14 minute pana sa ajunga la o statie, deci mai au si ei de imbunatatit).
O chestie pe care in viata mea nu cred ca o voi vedea pe la noi este faptul ca angajatorii pun mare pret pe angajat, nu ii desconsidera doar pentru faptul ca ei sunt sefi si sunt foarte atenti la problemele lor. Ei si-au dat seama ca un angajat bun are randament mai mare, dar noi inca nu avem destul creier incat sa concepem aceasta idee. Singura problema ar fi daca esti emigrant. Atunci intervine ultranationalismul german… Pe scara gradata a vietii de angajat, noi tindem spre 0 si ei au cam 8. (Problema imigrantilor e din ce in ce mai mare.)
Ma lovesc iar si iar de acest concept al precizie germane, asa ca o sa-l tratez separat. Ei, fata de noi, o au implementata in creierasele lor, inca din frageda pruncie, sistematic, robotic, psihotic. Totul incepe de la… si se termina la… si toata lumea stie cine sau ce inseamna “…” si toata lumea respecta “…” cu sfintenie. Psihotic, cum am mai zis. Ca sa se inteleaga ce spun, am fost dat afara dintr-un magazin imens la ora 20:01 pentru ca la ora 20:00 magazinul inchidea, ba chiar mi s-au aruncat niste priviri deloc binevoitoare. Asta e doar un exemplu, dar eu m-am lovit de astfel de situatii pe toata durata simpozionului. Pe o scara a preciziei, ei stau la nivelul 9, pentru ca la un moment dat este enervant. Pe aceeasi scara, noua ne e rusine sa existam, deci nu o sa ne asez nicaieri.
Uite ca am gasit, totusi, un capitol la care ii intrecem detasat si la care putem fi foarte mandri: femeile. Nu exista comparatie – si ma simt mandru ca zic asta – intre femeile lor si frumusetile noastre. Sunt grase si botoase, nu ca dragele noastre romance. Am vazut doar doua tipuri de femei atragatoare acolo: cele care aveau norocul sa fie slabute si cu formele gen 90-60-90 si care erau musai blonde si cu ochi albastri, si asiaticele, care pur si simplu m-au lasat masca. Dar acum vorbim de un procent prea mic din populatia feminina, fata de procentul de frumuseti de la noi. Asta a fost, dealtfel, si unul din putinele motive pentru care m-am bucurat ca m-am nascut aici. Celalalt a fost vremea, ca mie imi place soarele.
Ar mai fi multe de spus, de la cat de civilizati sunt huliganii lor la cat de normala e prostitutia la ei, dar e deja o ora si am scris deja prea mult si poate plictisesc, caci oricum as avea nevoie de multe pagini sa inchei, daca reusesc. Voi mai adauga doar faptul ca de-acum inainte ma voi gandi putin inainte de a ma simti insultat cand un occidental va stramba putin din nas cand va auzi ca sunt roman, pentru ca, desi o mare parte a populatiei se straduie sa demonstreze ca noi nu suntem chiar atat de rai si ca aia raii sunt doar tiganii, iti poti da seama singur ca acestia ar avea dreptate doar daca lucrurile ar merge prost doar acolo unde ar fi tigani, nu peste tot. Deci nu sunt cazuri singulare, asa suntem toti, la fel cum asa sunt ei, toti.
Pe o scara a civilizatiei, noi ne straduim sa ajungem la modul de viata din perioada interbelica, pe cand ei traiesc in prezent.
duminică, 30 martie 2008
Lista din galeata...
Am intrat de cateva minute in secta celor care au vazut "The Bucket List" si ma tot intreb - cam de pe la jumatatea filmului, de fapt - de ce am vazut numai reactii solemne de la cei care au avut norocul sa il vada inaintea mea, pentru ca pe mine, unul, m-a distrat foarte mult. Pentru cei care nu au vazut inca filmul, ii sfatuiesc sa il vada, pentru ca merita toate cele 97 de minute ale sale. Pentru ceilalti, pot sa citeasca ce scriu mai jos.
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
luni, 4 februarie 2008
Curiozitati
- Daca vrei sa cauti "romanian dog" pe wikipedia, descoperi ca rezultatul principal e Ion Antonescu, cu relevanta de 100%, deci, conform celei mai mari inciclopedii online, Ion antonescu era un caine. Daca te incapatanezi si cauti "romanian hearding dog", rezultatul cu relevanta 100% este cel din capul listei.
- Daca te uiti la clipul asta, poti descoperi ca triunghiul are 4 laturi sau nici una, ca religia calugarilor budisti e cea islamica, ca Fidel Castro e un cantaret, Tony Blair e un skater, iar Koffi Annan e o cafea, evident, si mai sunt alte cateva chestii dragute. (Cea mai tare mi se pare aia cu "The what...?" :D)
- Daca ai impresia ca am ceva cu americanii si ca dinadins am cautat un filmulet despre prostia lor, uita-te la statistica asta. E facuta de unul de-ai lor.
- Exista si metode mai interesante de a juca sah, ca asta.
vineri, 1 februarie 2008
Sa dormi... sa visezi...
Nu, nu ma apuc sa comentez Hamlet...
In ultimele zile am cam suferit de insomnie. O forma foarte ciudata de insomnie care ar putea fi numita chiar stricare sanatoasa de program biologic. Da' suna mai bine insomnie, totusi...
Totul a inceput acum vreo saptamana, inainte de postul trecut in care ma intrebam in gluma daca sunt normal. Raspunsul a venit mai tarziu si se pare ca e negativ. Prima oara s-a intamplat sa am chef sa joc Heroes III cu colegul de camera si asta a tinut de pe la 12 noaptea pana pe la 7-8 dimineata, dar am recuperat cu un somn pana pe la 5. Nimic anormal pana aici, dat fiind faptul ca ma mai apuca dimineti in care ma uita naiba la calculator facand cine stie ce chestie (pseudo)interesanta. Dar in ziua urmatoarea nu mi s-a mai facut somn asa devreme (devreme =2-3 dimineata), si m-am culcat pe la 5, punandu-mi ceasul sa sune pe la vreo 2-3 dupa-amiaza. Nu mica mi-a fost mirarea sa ma trezesc pe la 8 fara ceva si sa stau cu ochii in tavan asteptand mult doritul somn, dar Mos Ene s-a cam plictisit de mine si m-a lasat sa ma culc tocmai la ora 13 si cred ca a cam exagerat, ca m-am trezit la 7 seara.
Zilele urmatoare au fost cam toate la fel: culcat spre dimineata si trezit dupa o ora si ceva - doua. Am ajuns in stadiul ala in care te doare capul, ochii te dor si te ustura cand clipesti si zgomotele mai puternice si lumina iti provoaca o durere care se misca ca o bila de pinball prin capul tau. Mda, cred ca nivelul de concentrare imi scam slabise si mda, cred ca numai la invatat nu imi statea mie capul. (Mentionez ca nu mi-am pierdut noptile invatand, asa ca sa nu va fie prea mile de mine pentru ce am patit.)
Acest stadiu de zombie sau de pasare de noapte m- condus in cele din urma la spital, ca - de! - se-ntampla o data, de doua, de trei, de patru... da' hoo!! Gata, ca nu mai pot! Si doctorita aia amabila si cam timida pentru meseria ei (medicul care stiam eu ca e la clinica aia nu avea nici un stres in a ma pune sa marturisesc toate cauzele care ma puteau aduce la el si nici nu prea ii pasa ca ma smiorcai ca o fetita de 5 ani cand ma taia cu bisturiu) mi-a prescris ceva calciu, magneziu si vitamina D plus niste Diazepam pentru somn. Bine mi-a zis ca Diazepam + alcool = sejur la spital, ca altfel ma si puneam sa gust din vinul pus de mama in pachet. Vin din vinul care arde...
Mama, sperioasa ca toate mamele, cand m-a auzit ca o sa iau somnifere, a inceput sa-si faca griji ca cine stie cat dorm si daca ma trezesc poimaine. Cum reuseste ea de fiecare data, m-a speriat si pe mine, asa ca, dupa ce am luat pastila in cauza, mi-am pus alarma pentru ora 16, in conditiile in care ma culcam la 2 noaptea. Spre suprinderea generala, Diazepamul mi-a prelungit somnul matinal doar cu 3 ore, asa ca m-am trezit pe la 7, dar am avut o stare de somnolenta care m-a tinut in pat pana pe la ora 8. Ceea ce a echivalat cu o noua portie de somn de pranz, de doar 3-4 ore...
Acum, cand scriu randurile astea, e ora 8 fix (ma iubeste cineva cu litera...a,b,c... t! :D) si m-a lovit o criza de somn si cred ca o sa arunc in pat pentru vreo 2 ore...
Sforrr...
In ultimele zile am cam suferit de insomnie. O forma foarte ciudata de insomnie care ar putea fi numita chiar stricare sanatoasa de program biologic. Da' suna mai bine insomnie, totusi...
Totul a inceput acum vreo saptamana, inainte de postul trecut in care ma intrebam in gluma daca sunt normal. Raspunsul a venit mai tarziu si se pare ca e negativ. Prima oara s-a intamplat sa am chef sa joc Heroes III cu colegul de camera si asta a tinut de pe la 12 noaptea pana pe la 7-8 dimineata, dar am recuperat cu un somn pana pe la 5. Nimic anormal pana aici, dat fiind faptul ca ma mai apuca dimineti in care ma uita naiba la calculator facand cine stie ce chestie (pseudo)interesanta. Dar in ziua urmatoarea nu mi s-a mai facut somn asa devreme (devreme =2-3 dimineata), si m-am culcat pe la 5, punandu-mi ceasul sa sune pe la vreo 2-3 dupa-amiaza. Nu mica mi-a fost mirarea sa ma trezesc pe la 8 fara ceva si sa stau cu ochii in tavan asteptand mult doritul somn, dar Mos Ene s-a cam plictisit de mine si m-a lasat sa ma culc tocmai la ora 13 si cred ca a cam exagerat, ca m-am trezit la 7 seara.
Zilele urmatoare au fost cam toate la fel: culcat spre dimineata si trezit dupa o ora si ceva - doua. Am ajuns in stadiul ala in care te doare capul, ochii te dor si te ustura cand clipesti si zgomotele mai puternice si lumina iti provoaca o durere care se misca ca o bila de pinball prin capul tau. Mda, cred ca nivelul de concentrare imi scam slabise si mda, cred ca numai la invatat nu imi statea mie capul. (Mentionez ca nu mi-am pierdut noptile invatand, asa ca sa nu va fie prea mile de mine pentru ce am patit.)
Acest stadiu de zombie sau de pasare de noapte m- condus in cele din urma la spital, ca - de! - se-ntampla o data, de doua, de trei, de patru... da' hoo!! Gata, ca nu mai pot! Si doctorita aia amabila si cam timida pentru meseria ei (medicul care stiam eu ca e la clinica aia nu avea nici un stres in a ma pune sa marturisesc toate cauzele care ma puteau aduce la el si nici nu prea ii pasa ca ma smiorcai ca o fetita de 5 ani cand ma taia cu bisturiu) mi-a prescris ceva calciu, magneziu si vitamina D plus niste Diazepam pentru somn. Bine mi-a zis ca Diazepam + alcool = sejur la spital, ca altfel ma si puneam sa gust din vinul pus de mama in pachet. Vin din vinul care arde...
Mama, sperioasa ca toate mamele, cand m-a auzit ca o sa iau somnifere, a inceput sa-si faca griji ca cine stie cat dorm si daca ma trezesc poimaine. Cum reuseste ea de fiecare data, m-a speriat si pe mine, asa ca, dupa ce am luat pastila in cauza, mi-am pus alarma pentru ora 16, in conditiile in care ma culcam la 2 noaptea. Spre suprinderea generala, Diazepamul mi-a prelungit somnul matinal doar cu 3 ore, asa ca m-am trezit pe la 7, dar am avut o stare de somnolenta care m-a tinut in pat pana pe la ora 8. Ceea ce a echivalat cu o noua portie de somn de pranz, de doar 3-4 ore...
Acum, cand scriu randurile astea, e ora 8 fix (ma iubeste cineva cu litera...a,b,c... t! :D) si m-a lovit o criza de somn si cred ca o sa arunc in pat pentru vreo 2 ore...
Sforrr...
vineri, 25 ianuarie 2008
joi, 24 ianuarie 2008
Eu, serios...
Am descoperit cu foarte mare tristete ca ma maturizez. Am citit mai inainte niste pagini de jurnal pe care le-am scris acum 2 ani si chiar mai mult. Vai, ce copil eram! Daca m-as vedea acum pe mine, cel de atunci, m-as apuca de o falcuta si mi-as zice "Ce copil dragut!" si as scoate o onomatopee d-aia pe care o scot si bunicile cand isi vad nepoteii. Problema e ca nu mai sunt copil si mie imi placea sa fiu copil. In 2-3 ani s-au intamplat atat de multe incat sa fiu un adult get-beget? In mod sigur, nu s-au intamplat destule, dar nici macar nu stiu daca vreau sa mi se mai intample ceva, sa ma maturizez pe deplin. Am schimbat prefixul in 2, dar nu ma simt cu nimic maturizat. Poate ca tine mai mult de lucrurile pe care le fac si de cuvintele pe care le rostesc decat de modul in care ma simt...? Nu stiu si nici asta nu vreau sa stiu.
Am colegi din scoala primara care au copii. Cel mai bun prieten din perioada aia are chiar 2 si e casatorit dinainte sa intru eu la facultate. Si culmea e ca nevasta-sa era o chichineata de fetita cu care ma jucam prin praf vara. Finul meu - care acum e in spital ca, din exces de zel, a condus aiurea o masina prea noua - lucrase (presupun ca nu mai lucreaza, ca o sa stea internat ceva timp) pe santierul naval din port vreo doi ani si avea ceea ce numeam eu "slujba de om mare". O alta vecina cu care ma jucam prin nisip a avut nunta in toamna lui 2006, iar o colega de-a sora-mii - care e cu apropae 2 ani mai mare ca mine - a avut nunta la putin timp dupa. Unul dintre prietenii mei cei mai buni vorbea acum vreo 2 ani, intr-o doara, ca nu stie pe care dintre noi, cei 2 prieteni foarte buni ai lui, sa aleaga drept cavaler de onoare cand se va insura cu prietena lui. Pana si la mine in casa a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre casatorie, desi sora mea, care e direct vizata, avand in vedere ca are un iubit de vreun an jumate, nu are deloc chef sa se marite la varsta asta. Ba chiar mama mea imi spunea ca incepe sa se pregateasca sa imi poata plati mie o nunta, avand in vedere ca ei ar fi socri mari. Ce-a patit lumea asta...?!?!
Ma aflu in pozitia de a se cere de la mine mai mult decat simt ca pot. Probabil ca asta e maturitatea: sa poti... Trebuie sa termin o facultate pe care am inceput-o pentru ca imi placea domeniul sau, mai bine zis, oportunitatile sale. Am vrut sa stiu ca particip, macar cu un surub sau o piulita, la crearea viitorului, sa stiu un avion sau o racheta de pe cer zboara (si) datorita mie. Dar acum astea imi par doar vorbe goale, e mult de la a spera/crede in ceva pana la ajunge sa si faci lucrul acela, mai ales cand descoperi ca nu e nici pe departe atat de frumos pe cat credeai. Cand se pierde entuziasmul si placerea lucrului facut, singurul lucru inteligent pare a fi pur si simplu cedarea, ca sa pleci si sa incepi altceva. Dar stau si ma gandesc daca acel altceva nu e imbracat intr-o alta haina frumoasa care face doar sa ascunda interiorul... Probabil aici intervine tot maturitatea, sa stii sa iei decizia care trebuie, nu cea care iti place.
Si totusi, cum am ajuns de la maturizare la maturitate? Primul e un proces, al doilea e o stare. Din fericire, trebuie sa treci de primul ca sa ajungi la al doilea, deci inca nu trebuie sa imi fac prea mult griji.
Daca incercati dictionarul asta, veti descoperi prin mai multe locuri definitia maturitatii ca fiind perioada dintre tinerete si batranete. Doamne! Ce rau suna! Adica esti intr-un fel de asteptare a batranetii, dupa ce ti-ai trait perioada aia frumoasa, lipsita de griji si plina de distractii. Din punctul asta de vedere, noi traim doar pana cand ne insuram. Dupa momentul asta,doar perpetuam specia si asteptam chemarea pamantului. Nu spun ca a avea un copil e un lucru groaznic si n-as face asta niciodata, pentru ca o sa ajung si eu la un moment dat - sper - sa am parte de vreo 5 :D, dar altruismul de care trebuie sa dai dovada din momentul in care ai devenit parinte, e ceva ce nu ma simt inca in stare. Deci nu pot fi matur...
Acum nu stiu... Poate maturitatea are si ea placerile si frumusetea ei, dar maturizarea e incredibil de trista...
Am colegi din scoala primara care au copii. Cel mai bun prieten din perioada aia are chiar 2 si e casatorit dinainte sa intru eu la facultate. Si culmea e ca nevasta-sa era o chichineata de fetita cu care ma jucam prin praf vara. Finul meu - care acum e in spital ca, din exces de zel, a condus aiurea o masina prea noua - lucrase (presupun ca nu mai lucreaza, ca o sa stea internat ceva timp) pe santierul naval din port vreo doi ani si avea ceea ce numeam eu "slujba de om mare". O alta vecina cu care ma jucam prin nisip a avut nunta in toamna lui 2006, iar o colega de-a sora-mii - care e cu apropae 2 ani mai mare ca mine - a avut nunta la putin timp dupa. Unul dintre prietenii mei cei mai buni vorbea acum vreo 2 ani, intr-o doara, ca nu stie pe care dintre noi, cei 2 prieteni foarte buni ai lui, sa aleaga drept cavaler de onoare cand se va insura cu prietena lui. Pana si la mine in casa a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre casatorie, desi sora mea, care e direct vizata, avand in vedere ca are un iubit de vreun an jumate, nu are deloc chef sa se marite la varsta asta. Ba chiar mama mea imi spunea ca incepe sa se pregateasca sa imi poata plati mie o nunta, avand in vedere ca ei ar fi socri mari. Ce-a patit lumea asta...?!?!
Ma aflu in pozitia de a se cere de la mine mai mult decat simt ca pot. Probabil ca asta e maturitatea: sa poti... Trebuie sa termin o facultate pe care am inceput-o pentru ca imi placea domeniul sau, mai bine zis, oportunitatile sale. Am vrut sa stiu ca particip, macar cu un surub sau o piulita, la crearea viitorului, sa stiu un avion sau o racheta de pe cer zboara (si) datorita mie. Dar acum astea imi par doar vorbe goale, e mult de la a spera/crede in ceva pana la ajunge sa si faci lucrul acela, mai ales cand descoperi ca nu e nici pe departe atat de frumos pe cat credeai. Cand se pierde entuziasmul si placerea lucrului facut, singurul lucru inteligent pare a fi pur si simplu cedarea, ca sa pleci si sa incepi altceva. Dar stau si ma gandesc daca acel altceva nu e imbracat intr-o alta haina frumoasa care face doar sa ascunda interiorul... Probabil aici intervine tot maturitatea, sa stii sa iei decizia care trebuie, nu cea care iti place.
Si totusi, cum am ajuns de la maturizare la maturitate? Primul e un proces, al doilea e o stare. Din fericire, trebuie sa treci de primul ca sa ajungi la al doilea, deci inca nu trebuie sa imi fac prea mult griji.
Daca incercati dictionarul asta, veti descoperi prin mai multe locuri definitia maturitatii ca fiind perioada dintre tinerete si batranete. Doamne! Ce rau suna! Adica esti intr-un fel de asteptare a batranetii, dupa ce ti-ai trait perioada aia frumoasa, lipsita de griji si plina de distractii. Din punctul asta de vedere, noi traim doar pana cand ne insuram. Dupa momentul asta,doar perpetuam specia si asteptam chemarea pamantului. Nu spun ca a avea un copil e un lucru groaznic si n-as face asta niciodata, pentru ca o sa ajung si eu la un moment dat - sper - sa am parte de vreo 5 :D, dar altruismul de care trebuie sa dai dovada din momentul in care ai devenit parinte, e ceva ce nu ma simt inca in stare. Deci nu pot fi matur...
Acum nu stiu... Poate maturitatea are si ea placerile si frumusetea ei, dar maturizarea e incredibil de trista...
marți, 22 ianuarie 2008
Americanisme
Nu ma simt cine stie ce roman fanatic, dar astept de la compatriotii mei ca macar sa vorbeasca limba corect. Sa nu stie sa conjuge verbele la persoana a III-a plural (gen ei stie), nu ma deranjeaza atat de mult pe cat poate sa o faca folositul unor cuvinte din alta limba, desi limba noastra are resursele transpunerii mesajului in cuvinte, fara prea mari eforturi. Si totusi, de la o vreme incoace, romanasii mei cei emancipati au inceput sa foloseasca cuvinte provenite din engleza americana, cu precadere, pentru ca America, care e si tara tuturor posibilitatilor, e si tara care ne-a dat noua Internetul si Hollywoodul. Din nefericire pentru noi, non-americanii, cineva, in mod incredibil, a stabilit ca pe internet se va vorbi mai mult engleza. Avand in vedere ca internetul a devenit ceva fara de care romanul din ziua de azi nu pare sa se mai descurce, nu e de mirare ca engleza i-a devenit a doua limba. Nu ca a doua limba, ci chiar a doua limba. Pentru ca e deja obisnuit sa vorbesti in engleza si romana in acelasi timp. Pentru un iubitor de tara sau macar un iubitor de limba, asta este un lucru foarte grav, chiar alarmant. Si pentru mine este deranjanta situatia, dar nu voi ipocrit sa spun ca nu ma numar si eu printre astfel de vorbitori. Totusi, exista o alta categorie de oameni - pe care i-as atunca in cusca cu lei si m-as uita la ei cum se zbat in timp ce as manca o cutie de floricele - care au hotarat ei, unilateral, ca romana noastra are prea putin cuvinte si nu poate sa ocupe larga paleta semantica pe care creierasele lor vrea sa o exprime, asa ca au scotocit prin ungherele mintii lor si au transpus in romana cuvinte existente in vocabularul englezesc. Nu ma refer aici la intraductibilii byte, bit, apartheid sau rugby, ci la pociri ale limbii de dragul usurarii vorbirii, la copieri nedisimulate ale unor cuvinte din cauza ca sensul lor este exprimat in romana in mai mult de un cuvant. Ori suntem o natie de trantori, ori o natie de copiatori orbi care nu pot decat sa faca cum face ala mai mare...
Prima oara cand mi s-a schimonosit fata la auzul unei asemenea gaselnite, a fost la stirile unui anume post de televiziune, cand Cristina Topescu a spus despre nu-stiu-cine ca s-a focusat pe nu-stiu-ce... Am ramas tablou auzind din gura unei stiriste un cuvant de clara si evidenta provenienta englezeasca, dar care, spre surprinderea mea, are si ca sinonime 2 neologisme: a se axa pe, a se concentra pe... De ce sa traduci atat de mura-n-gura to focus on in a te focusa pe ma depaseste, sincer... Chiar nu mai stim sa gandim decat in engleza?!
A doua oara a fost mai crunt... Ma uitam la un film, probabil ceva mai de actiune, pentru ca la un moment dat un personaj rosteste: You're bluffin'! Pentru orice om care are niste cunostinte mici-medii intr-ale pokerului, asta inseamna a merge la cacealma, dar bravii mei traducatori au hotarat ca e ocazia ideala de a mai scoate din sacul magic un nouc cuvant: Blufeaza! Aici o sa accept ca pronunti expresiei in romana dureaza mai mult decat cea a cuvantului maltratat din engleza, dar tot am senzatia aia de dat cu capul de perete cand il aud...
Ultima oara a fost intr-una din zilele trecute, cand am mai dat de un cuvant nou: a clica ceva. Cuvantul inseamna, evident, a da click pe ceva. Diferenta de scriere este, evident, de ordinul a 5 litere, dar asta pare deja sa insemne prea mult pentru natiunea mea de inapoiati... Daca verbul in engleza e to click smth, la noi de ce sa nu fie la fel?!
Instinctiv, de fiecare data cand transpun un verb din engleza in romana, acesta primeste de la parintii sai aceeasi forma tranzitiva sau intranzitiva, ca si originalul, la fel cum este cazul clicarii. Asta dovedeste bilingvismul mental al natiei noastre rasinformatizate, dar si tendinta asta de a semana cu cei mari. Pentru ca, sa fim seriosi, engleza e o limba mare, e limba oficiala de circulatie internationala, pe cand a noastra ce e? Nimic! O limba pe care pana si fratii nostri de peste Prut o reneaga. Asa cum facem de fiecare data cand nu mai avem incredere in noi, si acum copiem de la cei déjà consacrati.
Si uite asa ne pierdem noi si limba, pentru ca identitatea nationala deja e faramata...
Prima oara cand mi s-a schimonosit fata la auzul unei asemenea gaselnite, a fost la stirile unui anume post de televiziune, cand Cristina Topescu a spus despre nu-stiu-cine ca s-a focusat pe nu-stiu-ce... Am ramas tablou auzind din gura unei stiriste un cuvant de clara si evidenta provenienta englezeasca, dar care, spre surprinderea mea, are si ca sinonime 2 neologisme: a se axa pe, a se concentra pe... De ce sa traduci atat de mura-n-gura to focus on in a te focusa pe ma depaseste, sincer... Chiar nu mai stim sa gandim decat in engleza?!
A doua oara a fost mai crunt... Ma uitam la un film, probabil ceva mai de actiune, pentru ca la un moment dat un personaj rosteste: You're bluffin'! Pentru orice om care are niste cunostinte mici-medii intr-ale pokerului, asta inseamna a merge la cacealma, dar bravii mei traducatori au hotarat ca e ocazia ideala de a mai scoate din sacul magic un nouc cuvant: Blufeaza! Aici o sa accept ca pronunti expresiei in romana dureaza mai mult decat cea a cuvantului maltratat din engleza, dar tot am senzatia aia de dat cu capul de perete cand il aud...
Ultima oara a fost intr-una din zilele trecute, cand am mai dat de un cuvant nou: a clica ceva. Cuvantul inseamna, evident, a da click pe ceva. Diferenta de scriere este, evident, de ordinul a 5 litere, dar asta pare deja sa insemne prea mult pentru natiunea mea de inapoiati... Daca verbul in engleza e to click smth, la noi de ce sa nu fie la fel?!
Instinctiv, de fiecare data cand transpun un verb din engleza in romana, acesta primeste de la parintii sai aceeasi forma tranzitiva sau intranzitiva, ca si originalul, la fel cum este cazul clicarii. Asta dovedeste bilingvismul mental al natiei noastre rasinformatizate, dar si tendinta asta de a semana cu cei mari. Pentru ca, sa fim seriosi, engleza e o limba mare, e limba oficiala de circulatie internationala, pe cand a noastra ce e? Nimic! O limba pe care pana si fratii nostri de peste Prut o reneaga. Asa cum facem de fiecare data cand nu mai avem incredere in noi, si acum copiem de la cei déjà consacrati.
Si uite asa ne pierdem noi si limba, pentru ca identitatea nationala deja e faramata...
miercuri, 16 ianuarie 2008
2008...
Iata-ma la primul post din anul asta... Din varii motive, nu am scris pana acum nimic (examene + proiecte + referate, vacanta, lipsa de net, indecizie...) si, sincer sa fiu, nici acum nu stiu sigur cu ce sa incep. In primul rand 8-ul e o cifra rotunda sau grasa, cum imi place sa-i zic, si asa sper sa fie si succesele pe anul asta. Apoi mai e si anul Sobolanului, cum mi-a demonstrat Remy prin Zuzu. Personal, nu as denumi un an dupa o astfel de rozatoare, dar probabil ca acum cateva mii de ani, cand si-au scris chinezii prima oara Zodiacul, sobolanul era un fel de Tinkerbell sau Bubbles pentru ei. Oricum, zic ei bine ce zic in zodiacul lor, deci sunt OK si cu numele asta.
Sa vedem ce mai avem anul asta... Ar fi CE de fotbal din Austria-Elvetia, pe care o sa-l urmaresc intr-un mare stil la TV, pentru ca se suprapune cu - evident, nu-i asa? - sesiunea mea din vara. Deci ciuciu! mers la austrieci si vazut live! Dar fie el orice examen o fi, cand are Romania meci cu Italia, Franta si Olanda, ma lipesc de televizor. Desi nu cred ca exista profesor indeajuns de cretinoid sa puna un examen atunci cand nu vine nimeni. (Era unul odata la o emisiune TV, in timpul unei partide a nationalei de fotbal, si zicea ca poate sa se si strambe pe sticla, ca oricum nu-l baga nimeni in seama. Cred ca era Badea...) Tot din domeniul sportului, dar - culmea(?) - cu un impact mai mic asupra populatiei noastre mioritice, anul asta avem parte si de o Olimpiada, de data asta la Beijing (Apropo: de ce i se mai zice Peking capitalei chineze?!). Asta o sa tina intre 8 si 24 august, deci as putea sa ma duc sa o vad live, dar ceva imi spune ca n-o sa ma duc... Daca scriam asta ieri, as fi zis ca un alt eveniment ar fi Oscarul, unde ar fi trebuit sa il avem ca participant pe Mungiu, cu celebru-i "4, 3, 2", dar se pare ca Academia s-a gandit ca nu au trecut destui ani pana ca un roman sa obtina nominalizarea la vreun premiu... Dar marele, extraordinarul si gloriosul moment al anului 7516 de la Facerea Lumii este excursia mea la Hamburg, via Londra, din februarie. In principiu, trebuie sa ascult cum vorbesc niste experti de la Airbus si Lufthansa despre cabinele pilotilor. Dar se prevede si (macar) o betivaneala... Ar mai fi, apoi: momentul 16 iulie, cand mai
implinesc un an la aia deja parca prea multi; momentul 15 iulie, cand ne dau afara din camin,
deci se termina anul universtiar '07-'08, deci nebunia de vara incepe; 3 zile din iulie si august o sa fie Sensation White si Black, plus ceva mai slabutul si micutul Liberty Parade; in septembrie o sa mai adorm prin Vama la StuffStock (poate; depinde daca o sa mai fie sau nu preturi mari la bilete); tot prin august-septembrie am convocare la nationala aka sesiunea de restante; la urma vine fatidicul 1 octombrie cand incepe anul 4... Exista o mica posibilitate pentru un si mai mare, si mai extraordinar si si mai glorios moment decat Hamburgul: Scoala de Vara din Madrid, prin august, dar momentan e in faza de proiect, nu e nimic sigur; singurul defect al si mai gloriosului Madrid este faptul ca o sa fiu relativ departe de mare si asta tocmai pe timpul verii. Dar ma gandesc ca si spaniolii aia trebuie sa fi gasit o
modalitate sa ajunga la mare...
Rezolutii pentru 008 (ca sa zic ca baietasii) nu prea am. Sau nimic nou... Aceleasi chestii: sanatate, noroc la examene, ceva mai mult decat 0 noroc in dragoste si sanatate alor mei. A! Si sa am bani ca sa traiesc decent. Orice alta surpriza frumoasa e binevenita. Orice alta surpriza neplacuta e binevenita sa ajunga la altii. Asta ca sa nu ma acuze lumea ca sunt egoist...
In mod normal, acum ar trebui sa povestesc cat de minunat si de incredibil si nemaipomenit a fost anul 2007. Dar, pentru ca postul asta este dedicat oo8-ului, o sa zic doar atat: sper ca 007 sa fie mai plictisitor decat 008 :) , desi e destul de greu, pentru ca nu pot spune ca m-am plictisit vreun pic anul trecut.
Cat priveste domeniile mature gen politica, economie, religie, stiinte si mai stiu eu ce, nu le dau eu prea mare importanta, desi stiu ca au un impact major asupra mea, orice as face. Sper sa nu inceapa inca al treilea razboi mondial, ca n-am terminat facultatea; la economie nu prea ma pricep, dar sper sa nu avem parte de un crah ca am inteles ca un crah e ceva cah-caca; la religie singura chestie nasoala ar putea sa fie chiar sa vina sfarsitul lumii sau poate sa mai inceapa musulmanii vreun jihad... sau sa se uneasca toate religiile sub una singura, mondiala si globala (ca deja s-a inceput); in domeniul stiintei am o frica reala de posibilitatea ca inteligenta artificiala sa o ia razna si sa traim pe viu scenele din Terminator, pentru ca toti oamenii de stiinta sunt de acord ca robotii sunt viitorul si noi o sa ne dam la o parte; in rest... sa nu explodeze centrala de la Cernavoda, ca-s ai mei prin apropiere si sa nu se gandeasca vreun arabitoi sa-si puna o vesta de C4 pe el si sa faca frumos intr-o piata in care sunt si eu... Cam astea ar fi doleantele mele in privinta domeniilor "de oameni mari", cum le ziceam cand eram mic.
A! Ar mai fi o mica chestie, insignifianta as putea spune... N-ar strica sa intalnesc si eu o Ea anul asta... Nu, chiar deloc...
Sa vedem ce mai avem anul asta... Ar fi CE de fotbal din Austria-Elvetia, pe care o sa-l urmaresc intr-un mare stil la TV, pentru ca se suprapune cu - evident, nu-i asa? - sesiunea mea din vara. Deci ciuciu! mers la austrieci si vazut live! Dar fie el orice examen o fi, cand are Romania meci cu Italia, Franta si Olanda, ma lipesc de televizor. Desi nu cred ca exista profesor indeajuns de cretinoid sa puna un examen atunci cand nu vine nimeni. (Era unul odata la o emisiune TV, in timpul unei partide a nationalei de fotbal, si zicea ca poate sa se si strambe pe sticla, ca oricum nu-l baga nimeni in seama. Cred ca era Badea...) Tot din domeniul sportului, dar - culmea(?) - cu un impact mai mic asupra populatiei noastre mioritice, anul asta avem parte si de o Olimpiada, de data asta la Beijing (Apropo: de ce i se mai zice Peking capitalei chineze?!). Asta o sa tina intre 8 si 24 august, deci as putea sa ma duc sa o vad live, dar ceva imi spune ca n-o sa ma duc... Daca scriam asta ieri, as fi zis ca un alt eveniment ar fi Oscarul, unde ar fi trebuit sa il avem ca participant pe Mungiu, cu celebru-i "4, 3, 2", dar se pare ca Academia s-a gandit ca nu au trecut destui ani pana ca un roman sa obtina nominalizarea la vreun premiu... Dar marele, extraordinarul si gloriosul moment al anului 7516 de la Facerea Lumii este excursia mea la Hamburg, via Londra, din februarie. In principiu, trebuie sa ascult cum vorbesc niste experti de la Airbus si Lufthansa despre cabinele pilotilor. Dar se prevede si (macar) o betivaneala... Ar mai fi, apoi: momentul 16 iulie, cand mai
implinesc un an la aia deja parca prea multi; momentul 15 iulie, cand ne dau afara din camin,
deci se termina anul universtiar '07-'08, deci nebunia de vara incepe; 3 zile din iulie si august o sa fie Sensation White si Black, plus ceva mai slabutul si micutul Liberty Parade; in septembrie o sa mai adorm prin Vama la StuffStock (poate; depinde daca o sa mai fie sau nu preturi mari la bilete); tot prin august-septembrie am convocare la nationala aka sesiunea de restante; la urma vine fatidicul 1 octombrie cand incepe anul 4... Exista o mica posibilitate pentru un si mai mare, si mai extraordinar si si mai glorios moment decat Hamburgul: Scoala de Vara din Madrid, prin august, dar momentan e in faza de proiect, nu e nimic sigur; singurul defect al si mai gloriosului Madrid este faptul ca o sa fiu relativ departe de mare si asta tocmai pe timpul verii. Dar ma gandesc ca si spaniolii aia trebuie sa fi gasit o
modalitate sa ajunga la mare...
Rezolutii pentru 008 (ca sa zic ca baietasii) nu prea am. Sau nimic nou... Aceleasi chestii: sanatate, noroc la examene, ceva mai mult decat 0 noroc in dragoste si sanatate alor mei. A! Si sa am bani ca sa traiesc decent. Orice alta surpriza frumoasa e binevenita. Orice alta surpriza neplacuta e binevenita sa ajunga la altii. Asta ca sa nu ma acuze lumea ca sunt egoist...
In mod normal, acum ar trebui sa povestesc cat de minunat si de incredibil si nemaipomenit a fost anul 2007. Dar, pentru ca postul asta este dedicat oo8-ului, o sa zic doar atat: sper ca 007 sa fie mai plictisitor decat 008 :) , desi e destul de greu, pentru ca nu pot spune ca m-am plictisit vreun pic anul trecut.
Cat priveste domeniile mature gen politica, economie, religie, stiinte si mai stiu eu ce, nu le dau eu prea mare importanta, desi stiu ca au un impact major asupra mea, orice as face. Sper sa nu inceapa inca al treilea razboi mondial, ca n-am terminat facultatea; la economie nu prea ma pricep, dar sper sa nu avem parte de un crah ca am inteles ca un crah e ceva cah-caca; la religie singura chestie nasoala ar putea sa fie chiar sa vina sfarsitul lumii sau poate sa mai inceapa musulmanii vreun jihad... sau sa se uneasca toate religiile sub una singura, mondiala si globala (ca deja s-a inceput); in domeniul stiintei am o frica reala de posibilitatea ca inteligenta artificiala sa o ia razna si sa traim pe viu scenele din Terminator, pentru ca toti oamenii de stiinta sunt de acord ca robotii sunt viitorul si noi o sa ne dam la o parte; in rest... sa nu explodeze centrala de la Cernavoda, ca-s ai mei prin apropiere si sa nu se gandeasca vreun arabitoi sa-si puna o vesta de C4 pe el si sa faca frumos intr-o piata in care sunt si eu... Cam astea ar fi doleantele mele in privinta domeniilor "de oameni mari", cum le ziceam cand eram mic.
A! Ar mai fi o mica chestie, insignifianta as putea spune... N-ar strica sa intalnesc si eu o Ea anul asta... Nu, chiar deloc...
miercuri, 19 decembrie 2007
Cadouri de craciun
Vine Craciunul... Spiritul Craciunului sta - asa cum stie toata lumea - in cadouri. Dar nu e vorba de genul de cadou pe care il vezi primul si il cumperi ca sa scapi mai repede, ci de cadourile care se potrivesc, care inseamna ceva atat pentru cadorisit, cat si pentru cadorisitor (daca exista cuvantul asta in limba romana :D). Sau cel putin asa vad eu lucrurile, desi stiu multa lume care face cadouri fara pic de valoare sentimentala, caci, pana la urma, in valoarea sentimentala se masoara un cadou; altfel, e doar
pomana.
In fiecare an, cu cateva saptamani inainte de Craciun, stau sa ma gandesc ce mi-as dori drept cadou pentru anul respectiv. De cele mai multe ori, lista incepe cu "Sa nu fiu singur", caci asta mi se pare cel mai dureros. Cum nu pun prea mare pret pe cadourile materiale (cum am zis, alea nu mi se par cadouri in sensul propriu), lucrurile din categoria "bani si premii" sunt undeva la sfarsitul listei de fiecare data. Cadoul general numit "sanatate" nu prea figureaza pe lista mea, pentru ca tine doar de mine daca sunt sanatos sau nu. Deci, daca nu sunt tembel si nu fac baie imbracat iarna in mare, nu prea are ce sa mi se intample. La partea cu "familie&prieteni", cer de fiecare data sa ramana macar atatia cat sunt, preferabil sa se inmulteasca. La capitolul sentimental, cer ca macar data viitoare sa nu apara iar neprevazutul si sa imi dea iar un sut unde ma doare mai tare (asta e cu schepsis, ca sunt doua locuri care dor mai tare ;) ) si sa fie mai mult noroc data viitoare. Desi de fiecare data imi promit ca nu exista o data viitoare, inner selful meu stie ca glumesc. La partea financiar-banoasa, cer sa existe, atat. Daca n-o curge, sa pice. Nu mi-am dorit, n-o sa-mi doresc si n-o sa-i doresc nimanui bani de Craciun. E cel mai nasolo-tristo-penibilo-neplacut cadou de dorit.
Anu asta o sa fie altfel. Lista mea o sa aiba o singura liniuta si in dreptul ei o sa scrie asa: "Vreau sa stiu ce vreau." Nu cer prea multe, nu?
pomana.
In fiecare an, cu cateva saptamani inainte de Craciun, stau sa ma gandesc ce mi-as dori drept cadou pentru anul respectiv. De cele mai multe ori, lista incepe cu "Sa nu fiu singur", caci asta mi se pare cel mai dureros. Cum nu pun prea mare pret pe cadourile materiale (cum am zis, alea nu mi se par cadouri in sensul propriu), lucrurile din categoria "bani si premii" sunt undeva la sfarsitul listei de fiecare data. Cadoul general numit "sanatate" nu prea figureaza pe lista mea, pentru ca tine doar de mine daca sunt sanatos sau nu. Deci, daca nu sunt tembel si nu fac baie imbracat iarna in mare, nu prea are ce sa mi se intample. La partea cu "familie&prieteni", cer de fiecare data sa ramana macar atatia cat sunt, preferabil sa se inmulteasca. La capitolul sentimental, cer ca macar data viitoare sa nu apara iar neprevazutul si sa imi dea iar un sut unde ma doare mai tare (asta e cu schepsis, ca sunt doua locuri care dor mai tare ;) ) si sa fie mai mult noroc data viitoare. Desi de fiecare data imi promit ca nu exista o data viitoare, inner selful meu stie ca glumesc. La partea financiar-banoasa, cer sa existe, atat. Daca n-o curge, sa pice. Nu mi-am dorit, n-o sa-mi doresc si n-o sa-i doresc nimanui bani de Craciun. E cel mai nasolo-tristo-penibilo-neplacut cadou de dorit.
Anu asta o sa fie altfel. Lista mea o sa aiba o singura liniuta si in dreptul ei o sa scrie asa: "Vreau sa stiu ce vreau." Nu cer prea multe, nu?
marți, 11 decembrie 2007
ceva trist
Alexandra zicea intr-unul din ultimele posturi de pe blogul ei ca nu e bine sa asculti melodii triste daca esti trist si poate nici daca nu esti, caci poti deveni. Dar melodia asta nu e trista, mi se pare doar ca ma calmaneaza, ma linisteste... si ma face sa-mi amintesc lucruri pe care cu incrancenare am incercat si inca incerc sa le uit. Lucruri care dor mai rau decat atunci cand mi-a cazut ibricul cu apa fiarta pe picior si care lasa cicatrici mai adanci decat cele facute de leagan cand era sa ma omoare. De multe ori m-am intrebat cum ar fi fost daca ar fi tintit mai jos...
Dintre toate, cel mai tare si mai adanc doare singuratatea, cu care ma impacasem de la o vreme. La fel de naturala ca ploaia si marea, singuratatea era mereu alaturi de mine: cand ma plimbam prin parc, cand urmaream un film, cand ieseam cu prietenii si, mai ales, in multime... (Cat de singur ma simt intr-o mare de oameni! Parca as fi la o galerie de arta, admirand niste tablouri...) Am acceptat-o de mult timp si a fost langa mine si in momentele acelea in care simteam ca am gasit-o pe EA, doar pentru a-mi reaminti ca singuratatea mi-e partener fidel. Si mi-a fost! A incuiat usita catre sufletul meu si a si aruncat cheia. Sau poate eu am aruncat-o, intr-un alt moment in care ascultam melodii care nu sunt triste dar care te intristeaza mai rau ca o inmormantare.
Hmm... Am zis "suflet". Incep sa nu mai inteleg ce e ala, mi se pare doar o forma mai scurta a cuvantului "constiinta", dar care contine iluzia ca depinde de sentimente, cand, de fapt si de drept, tot de ratiune depinde. Pai, nu e clar?! Daca nu ai sta sa judeci (sa constientizezi) cum si de ce ti se intampla ceva nasol, nu te-ar mai durea, adica nu ai mai simti deceptia de a (te) fi inselat. Nu asta e durerea sufleteasca? Dar suna mai frumos "suflet" decat "constiinta", pentru ca sufletul trebuie sa fie creatia lui Dumnezeu, pe cand constinta e creatia propriilor noastre regrete...
Singuratatea asta e foarte cruda, de la o vreme, pentru ca nu imi mai lasa chef si pofta de nimic altceva. Tot ce fac in ultimul timp e sa o constientizez la infinit, ca pe o problema careia nu ii poti gasi o solutie. Nu mai am timp sa ma bucur de lucrurile care inainte ma destindeau; acum totul pare fara rost pentru ca simt ca lipseste ceva care sa le dea sens si forma... Si acum ajung la cea de-a doua durere: dupa atata timp de... fiit fara rost, nici nu pot sa mai simt cum trebuie. Ma simt ca un copac ciuntit de crengi... Nu mai simt uimirea cand descopar ceva incredibil/imposibil, nu mai simt aceeasi bucurie cand primesc cadoul pe care il asteptam de multa vreme, nu mai simt durerea din suflet cand aflu de moartea cuiva, nu mai pot sa plang cand simt nevoia. Am descoperit ca, de la o vreme, cantaresc viata din jurul meu mai mult cu rigla si compasul decat cu sufletul si inima... orice ar fi ele. Nu mai dau evenimentelor sentimente, ci procente de posibilitate, cauza si efect; nu mai vad culori, ci doar forme; parca nu mai traiesc, ci tin o statistica... Am vazut cand eram mic un film despre un baiat care i-a descris unei fete oarbe culorile dandu-i sa simta caldura si-asa as vrea sa ma educe si pe mine cineva acum...
In melodie cantareata vorbeste la sfarsit de "laundry and dishes" si probabil aici a fost momentul in care m-a atins: mi-e dor de nimicuri, de chestii aiurea facute degeaba sau pentru ca trebuie, dar care ma enerveaza, de dormit alaturi de ea, de freza aiurea si fata ei somnoroasa dimineata, de ciorba prea acra pe care trebuie sa o mananc din politete fata de ai ei, mi-e dor sa-mi stinga tigara incruntata ca sa nu mai fumez sau sa ma stranga de mana de frica cand se balanseaza barca... mi-e dor de multe lucruri fara importanta, dar care insemnau atat de mult. Nu, nu plang acum dupa fosta, dar mi-e dor de genul de timp pe care il petreceam impreuna. In mod sigur asta nu s-a intamplat cu cine a mai ascultat melodia, dar atunci cand am auzit-o eu pentru prima oara am simtit cum camera se umple cu un fel de ceva cald si dinauntru si parca am vazut in jurul meu tocmai acele clipe de care mi-e atat de dor si pentru cateva clipe am simtit ceva din nou, dar mi-e prea greu sa definesc acel ceva.
Dar efectul a fost de scurta durata, pentru ca am cazut in extrema cealalta, in care imi aduceam aminte ca imi aduc aminte doar. Si ma simteam pe dinauntru asa de gol, ca un balon umplut cu aer, adica cu nimic, si ma intrebam "Oare daca ma intep fac si eu fâss?" dar imi reveam repede, pentru ca probabilitatea ca eu sa fiu pe dinauntru gol si toata masa mea sa se stranga in cateva locuri foarte dense este prea mica pentru a fi luata in seama.
Of... nici nu mai stiu ce sa spun, desi stiu ca mai sunt atatea de spus...
Dintre toate, cel mai tare si mai adanc doare singuratatea, cu care ma impacasem de la o vreme. La fel de naturala ca ploaia si marea, singuratatea era mereu alaturi de mine: cand ma plimbam prin parc, cand urmaream un film, cand ieseam cu prietenii si, mai ales, in multime... (Cat de singur ma simt intr-o mare de oameni! Parca as fi la o galerie de arta, admirand niste tablouri...) Am acceptat-o de mult timp si a fost langa mine si in momentele acelea in care simteam ca am gasit-o pe EA, doar pentru a-mi reaminti ca singuratatea mi-e partener fidel. Si mi-a fost! A incuiat usita catre sufletul meu si a si aruncat cheia. Sau poate eu am aruncat-o, intr-un alt moment in care ascultam melodii care nu sunt triste dar care te intristeaza mai rau ca o inmormantare.
Hmm... Am zis "suflet". Incep sa nu mai inteleg ce e ala, mi se pare doar o forma mai scurta a cuvantului "constiinta", dar care contine iluzia ca depinde de sentimente, cand, de fapt si de drept, tot de ratiune depinde. Pai, nu e clar?! Daca nu ai sta sa judeci (sa constientizezi) cum si de ce ti se intampla ceva nasol, nu te-ar mai durea, adica nu ai mai simti deceptia de a (te) fi inselat. Nu asta e durerea sufleteasca? Dar suna mai frumos "suflet" decat "constiinta", pentru ca sufletul trebuie sa fie creatia lui Dumnezeu, pe cand constinta e creatia propriilor noastre regrete...
Singuratatea asta e foarte cruda, de la o vreme, pentru ca nu imi mai lasa chef si pofta de nimic altceva. Tot ce fac in ultimul timp e sa o constientizez la infinit, ca pe o problema careia nu ii poti gasi o solutie. Nu mai am timp sa ma bucur de lucrurile care inainte ma destindeau; acum totul pare fara rost pentru ca simt ca lipseste ceva care sa le dea sens si forma... Si acum ajung la cea de-a doua durere: dupa atata timp de... fiit fara rost, nici nu pot sa mai simt cum trebuie. Ma simt ca un copac ciuntit de crengi... Nu mai simt uimirea cand descopar ceva incredibil/imposibil, nu mai simt aceeasi bucurie cand primesc cadoul pe care il asteptam de multa vreme, nu mai simt durerea din suflet cand aflu de moartea cuiva, nu mai pot sa plang cand simt nevoia. Am descoperit ca, de la o vreme, cantaresc viata din jurul meu mai mult cu rigla si compasul decat cu sufletul si inima... orice ar fi ele. Nu mai dau evenimentelor sentimente, ci procente de posibilitate, cauza si efect; nu mai vad culori, ci doar forme; parca nu mai traiesc, ci tin o statistica... Am vazut cand eram mic un film despre un baiat care i-a descris unei fete oarbe culorile dandu-i sa simta caldura si-asa as vrea sa ma educe si pe mine cineva acum...
In melodie cantareata vorbeste la sfarsit de "laundry and dishes" si probabil aici a fost momentul in care m-a atins: mi-e dor de nimicuri, de chestii aiurea facute degeaba sau pentru ca trebuie, dar care ma enerveaza, de dormit alaturi de ea, de freza aiurea si fata ei somnoroasa dimineata, de ciorba prea acra pe care trebuie sa o mananc din politete fata de ai ei, mi-e dor sa-mi stinga tigara incruntata ca sa nu mai fumez sau sa ma stranga de mana de frica cand se balanseaza barca... mi-e dor de multe lucruri fara importanta, dar care insemnau atat de mult. Nu, nu plang acum dupa fosta, dar mi-e dor de genul de timp pe care il petreceam impreuna. In mod sigur asta nu s-a intamplat cu cine a mai ascultat melodia, dar atunci cand am auzit-o eu pentru prima oara am simtit cum camera se umple cu un fel de ceva cald si dinauntru si parca am vazut in jurul meu tocmai acele clipe de care mi-e atat de dor si pentru cateva clipe am simtit ceva din nou, dar mi-e prea greu sa definesc acel ceva.
Dar efectul a fost de scurta durata, pentru ca am cazut in extrema cealalta, in care imi aduceam aminte ca imi aduc aminte doar. Si ma simteam pe dinauntru asa de gol, ca un balon umplut cu aer, adica cu nimic, si ma intrebam "Oare daca ma intep fac si eu fâss?" dar imi reveam repede, pentru ca probabilitatea ca eu sa fiu pe dinauntru gol si toata masa mea sa se stranga in cateva locuri foarte dense este prea mica pentru a fi luata in seama.
Of... nici nu mai stiu ce sa spun, desi stiu ca mai sunt atatea de spus...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)