Consiliul cel 7 Culori

Se intampla iarasi, pentru prima oara in istoria cunoscuta. Un Consiliu al Culorilor! In tacere si intr-o solemnitate deplina, toti Consulii Culorilor se indreptau spre salile de Consiliu, unde urma sa se stabileasca cursul razboiului, pentru ca asta era cauza. Era razboi! 7 Consuli ai Culorilor, 50 de state si o multime de ziaristi „echidistanti” care urmau sa supervizeze totul. Si totul urma sa fie condus de un singur arbitru, un batranel care primise aceasta sarcina de la tatal sau, care si acesta de la tatal sau si tot asa, din timpuri imemoriabile.

Charlie alerga disperat. Bleu, Roz, Rosu... Vedea multi Consuli mergand in aceeasi directie, dar nu ii vedea inca pe parintii sai. Parintii lui erau Vechii Consulii Bleu, ai celui de-al 19lea stat, pentru ca fiecare stat trebuia reprezentat de trecut si de viitor: trecutul era reprezentat de un cuplu de Consuli alesi pe viata, iar viitorul il reprezenta un cuplu nou de Consuli, alesi special pentru aceeasi ocazie. Dar nimeni, absolut nimeni nu dorea o asemenea onoare!

Charlie alerga spre Sala de Consiliu acum. Trebuia sa dea peste parintii sai, inainte ca salile sa fie sigilate si sa nu-si mai vada parintii vreodata, posibil. Reusi sa ii vada, pana la urma. Mergeau impreuna, calare, mama sa in spatele tatalui, fara sa spuna o vorba, cuprinsi de solemnitatea si gravitatea momentului.

-Mama! Tata! Sunteti bine?

-Charlie! striga tatal sau, vizibil afectat. Ce faci aici?

-Am venit sa va vad, sa stiu ca sunteti bine, ca...

-Charlie, incerca tatal sau sa il calmeze, noi suntem bine, mergem sa ne facem datoria. Important este ca tu sa fii in siguranta. Acum du-te, baiete! Datoria ne asteapta!

Charlie se opri pe poteca, acolo, in mijlocul padurii, stana de piatra. Nu putea sa faca nimic, nu putea sa zica nimic, decat sa priveasca. Nu putea sa ii impiedice pe soldati sa ii escorteze pe Consuli catre Sala de Consiliu, pentru ca pedeapsa pentru nesupunere era moartea. Nici nu putea sa vocifereze, pentru ca pedeapsa pentru instigare era aceeasi. Putea doar sa se aseze acolo in iarba, pe marginea potecii, si sa priveasca alaiul de Consuli si soldatii de escorta cum strabat padurea catre marea sala din inima padurii, Sala de Consiliu. Daca nu ar fi fost situatia critica in care era, Charlie ar fi fost chiar impresionat pe tabloul pe care aceasta chemare a datoriei i-l picta: zeci de luminite, provenind de la tot atatea faclii, convergeau catre un singur punct. Pareau niste rauri de lumina care convergeau intr-un mare lac. Daca nu ar fi fost starea de fapt, Charlie ar fi fost in stare sa zambeasca la asa o priveliste. Dar era razboi. Si cel mai dureros lucru era ca nu putea sa faca decat sa se uite cum Consulii Culorilor merg la un Consiliu care le putea insemna sfarsitul.

Dupa aceasta procesiune, Consulii au ajuns, in cele din urma, la Sala de Consiliu. Sala de Consiliu era, de fapt, o multitudine de sali, 50 la numar, in care Consulii Vechi si Noi, de fiecare culoare in parte, se adunau pentru a delibera soarta razboiului. Astfel, cate 4 consuli, 2 barbati si 2 femei, 2 Vechi si 2 Noi, de fiecare culoare, Bleu, Roz, Alb, Negru, Rosu, Galben si Albastru, urmau sa fie inchisi intr-o sala unde toate dezbaterile urmau sa aiba loc. Coborand pasaje si strabatand tuneluri neumblate de sute de ani, ei aveau sa intre in aceste Sali pe care numai acel batranel, Maestrul de Ceremonii, le cunostea, pentru ca datoria lui era sa le tina in perfecta stare.

O data ce se adunara toti Consulii, Maestrul de Ceremonii isi intra in drepturi si ii puse pe toti sa intre in salile aferente. Pe fiecare sala nu scria decat un numar, de la 1 la 50, iar salile erau pozitionate pe latura exterioara a unui cerc larg. In centrul acestui cerc erau scarile si singura cale de acces, pentru ca nu exista o usa catre exterior. Nu se putea ajunge in interiorul Salii de Consiliu decat straband acele tuneluri si pasaje, care erau inchise si zavorate dupa ce treceau Consulii. Acestia erau, asadar, izolati de exterior, pentru ca salile erau fara ferestre.

Ziaristii, acesti oameni care se diferentiau cu totul de restul participantilor la procesiune, stateau pe culoar, inventariind toate persoanele care intrau in sali. Cand toata lumea era prezenta, ii dadeau de stire Maestrului, ca usa respectiva sa poata fi sigilata. Acesti ziaristi erau metoda prin care poporul inca mai detinea un minim de control. Imbracati in haine obisnuite – nu in costumele de ceremonie, aceleasi de sute de ani, ai Consulilor – pareau sa strice atmosfera de basm ai intregii procesiuni. Ei intrau, la randul lor, in salile pe care le pazeau, pentru a asista la dezbaterile ce urmau sa aiba loc. Desi tehnologia le-ar fi permis ca dezbaterile sa fie transmise, traditia era traditie si oamenii trebuiau sa fie prezenti inauntru. Pentru ca, in afara de simpla prezenta, aveau dreptul si ei sa puna intrebari...

-Toti Consulii Culorilor si ziaristii ce-i vor judeca, precum si slujitorii aferenti au intrat in sali, incepu Maestrul de Ceremonii, iar salile au fost sigilate. Incepand din acest moment, Consiliul Culorilor isi poate incepe dezbaterile! Regulile sunt cunoscute, dar traditia imi cere sa vi le repet: 50 de sali, cate una pentru fiecare stat al acestei natiuni. In fiecare sala in parte, cate 14 cupluri, 7 Vechi si 7 Noi, 7 Culori! Consulii Vechi sunt acei oameni care au avut onoarea sa ne conduca, Culoarea lor dand domeniul pe care l-au reprezentat: Alb – culoarea puritatii, la fel ca puritatea nazuintelor poporului nostru in raport cu celelalte popoare; Negru – culoarea mortii, pe care apararea acestui popor o aduce, atunci cand este nevoie; Rosu – culoarea sangelui, pe care justitia il face sa curga din venele vinovatilor; Galben – culoarea aurului, ce da stabilitate economiei noastre; Albastru – culoarea apelor, ce ne servesc ca cele mai la indemana drumuri; Roz – culoarea fericirii, pe care numai o sanatate curata o poate intretine; Bleu – culoarea cerului, catre care toti invatatorii si oamenii de cultura privisec cu nazuinta.

Consulii Noi sunt acesti oameni care au fost alesi pentru a judeca si a pune la indoiala tot ceea ce Consulii Vechi au facut si pentru a sustine, ca voce a poporului, ceea ce trebuia facut si ce va trebui facut pe viitor. Si nu in ultimul rand, ziaristii, acesti arbitrii care vor asista la dezbateri si care vor sustine legitimitatea celor spuse, prin dovezi. Ei au si dreptul de a pune intrebari cate unui Consul, iar atunci cand celalat Consul de aceeasi culoare ca el considera ca raspunsul este o minciuna, se va trece la Masuratoare. Masuratoarea inseamna ca acelui Consul suspectat de minciuna si tradare i se poate masura orice: corpul, cu oricate haine pe el, vederea, judecata si logica, cunostintele in domeniul sau ori daca spune sau nu adevarul. (De-a lungul vremii, e bine stiut ca metoda cea mai intalnita era metoda trupului, in care Consulul trebuia sa-si stie mereu masurile, aceleasi de cand si-a preluat pozitia, pentru a fi siguri ca si-a pastrat simtul masurii, dar nu va mirati, domnilor, daca vor decide altfel!)

Pedeapsa pentru minciuna dovedita esta moartea! Atat cel Vechi cat si cel Nou poate sa cada victima inselaciunii si minciunii, asa ca, daca Consulul Vechi se dovedeste a fi spus o minciuna, va plati cu viata. In schimb, daca spune adevarul, Consulul Nou isi va pierde viata, pentru ca ar submina statul si poporul prin incercarile lui malefice. Consuliul Culorilor are menirea sa descopere ce s-a decis, in fiecare stat, de s-a ajuns la aceasta stare de razboi. Cand la final va ramane numai un cuplu din fiecare Culoare, acestia se vor strange cu totii si vor avea in fata tot ce s-a facut prost si ce s-a facut bine si vor sti sa gaseasca solutia corecta pentru a ne salva din acest pericol. Fie ca onestitatea si cinstea sa fie alaturi de ei! Sa inceapa Consiliul celor 7 Culori!

Cu un gong, procesele incepura...