Uppsala s-a intamplat cam pe nepusa masa. Sambata dimineata
cautam frenetic croaziere spre marginile arhipelagului Stockholm (are 30.000 de
insule, deci aveam de unde alege) dar toata cele mai interesante pareau sa fi
inceput deja. Cele din extremitatile arhipelagului, pe langa faptul ca erau
destul de scumpe, se incapatanau toate sa inceapa in jur de 7-8-9 dimineata,
deci la 10 cand am inceput eu sa caut, nu prea mai aveam optiuni.
Gasisem o croaziera spre Vaxholm care incepea pe la 10:30. De
curiozitate, m-am uitat si la destinatii din apropierea Stockholmului care sa
fie demne de petrecut o zi pe-acolo. Uppsala parea optiunea normala, pentru ca
a fost capitala Suediei intr-o perioada si e locul unde s-a deschis prima
universitate din Scandinavia.
Am plecat spre port. Mi-am luat cartile aferente, apa si
biscuitii necesari unei excursii de o zi.
Drumul a fost un mic chin. Nu din cauza conditiilor, a
distantei sau a orice altceva legat de tren insusi. Langa mine s-a asezat o
tanti de doua ori cat mine, iar in fata mea sotul si fiica ei. Vorbeau intr-o
limba pe care nu o intelegeam, dar parea cunoscuta (poate catalana?!) si nu
s-au oprit pentru o secunda tot drumul. Am incercat sa citesc, dar cicalitorile
din jurul meu nu-mi dadeau pace. Din fericire, drumul dureaza doar 50 min. Am
supravietuit.
In Uppsala cand am ajuns nu aveam nici un fel de plan. Nu m-am
uitat peste atractiile turistice din localitate decat putin, in tren. Voiam sa
vad universitatea si catedrala, care oricum erau una langa alta, dar nu ma
uitasem la alte atractii turistice. Simteam nevoia sa iau orasul in piept si sa
descopar la pas tot ce avea de oferit. Aveam nevoie sa fac din nou ceva pentru
prima oara si sa simt entuziasmul acelei descoperiri, ca sa inlatur rutina pe
care mi-o creasem in ultimele zile.
La fel cum facusem cu cativa ani inainte prin Viena, am
pornit pe o strada spre care am vazut ca se indrepta mai multa lume si m-am
lasat purtat de oameni pe cele mai umblate drumuri, cu siguranta ca pana la
urma voi vedea turnurile catedralei. Stiam ca e inalta si ma asteptam sa nu fie
prea greu de reperat din cam tot orasul.
Am perceput Uppsala ca pe un orasel de provincie, la inceput,
cu o mica comunitate care graviteaza in jurul pietei centrale, in jurul careia
se gasesc toate magazinele si care ar forma un fel de pol comercial al
orasului. Inspre piata venea lumea din toate partile si pleca in toate partile,
deci am fost un pic debusolat in legatura cu urmatoarea mea destinatie. Din cele
patru iesiri ale pietei, am pornit pe cea opusa celei pe unde venisem, si la
prima intersectie am vazut, in stanga, turnurile de caramida si metal ale
catedralei din Uppsala. Am ramas masca. Era mare…
Cred ca tocmai pentru ca nu m-am interesat foarte mult de
destinatia mea, surpriza a fost atat de mare si de placuta. M-am felicitat
pentru lipsa de cunostinte, care imi facea experienta cu totul noua. Am pornit
agale spre catedrala. Am trecut pe nesimtite peste un pod mascat de niste
copaci si mi-am dat seama abia mult mai tarziu ca pe acolo chiar trecea un rau.
La fel cum in Mangalia ma luam dupa turnul postei ca sa ma
orientez spre casa, in Uppsala am luat turnurile pe post de reper si am ajuns
la catedrala prin spate. Am vazut niste schele care probabil aveau rolul sa
renoveze structura cladirii si deja ma gandeam la cum nu putusem sa vad domul
din Viena pentru ca era in reparatii. Din fericire, nu era decat o mica parte,
iar intrarea si vitraliul se vedeau foarte bine in toata splendoarea lor. Si ar
fi fost chiar pacat, la cate detalii are peretele unde se afla si intrarea.
Interiorul e ceva
mai sobru decat ma asteptam, sincer. Mai putine detalii decat la o
catedrala catolica, dar foarte inalt. Am luat un pliant in engleza si am facut
singur turul catedralei, pentru ca as fi avut de asteptat cateva ore pana la
primul tur in engleza. Am luat la rand toate cele 22 de repere din pliant, desi
la numarul 13 am fost rugati de personalul catedralei sa parasim cladirea,
pentru ca urma o slujba si nu era permisa vizitarea in timpul slujbei.
Am iesit afara si am avut placuta surpriza sa descopar ca
era soare. Erau chiar 21 de grade – cea mai ridicata temperatura de cand sunt
in Suedia! Am pornit spre o alta biserica, mult mai scunda decat cei 118m cat
au turnurile catedralei, dar tot din caramida rosie si foarte veche si ea. Am mers
mai departe si am ajuns la o zona verde – nu ca n-ar fi fost oricum foarte mult
verde peste tot – care am descoperit ca era curtea fortaretei medievale
Uppsala.
Am urcat la unul dintre turnuri ca sa admir tunurile si am
aflat ca tunurile respective au fost folosite ca sa il puna la punct pe
episcopul de Uppsala, care nu fusese foarte incantat cand regele s-a
autodeclarat cap al Bisericii Suedeze pe la inceputul sec XVI, dupa modelul lui
Henric al VIII-lea. Asta pentru ca regele suedez luase aceasta decizie din cu
totul alte motive, care tineau de o putere prea mare a Bisericii si de o nevoie
de consolidare a puterii regale, astfel ca bisericilor li s-au confiscat toate
proprietatile, iar in Uppsala se afla centrul religios al Suediei.
Dupa aceasta incursiune in trecutul glorios al tarii si dupa
o scurta discutie cu sora mea care era la Curtea de Arges in acel moment, mi-am
dat seama ca ma aflat tot intr-un fel de Curte de Arges suedeza, prin prisma
faptului ca si Uppsala fusese candva capitala si principalul centru al tarii,
pana cand totul s-a mutat la Stockholm (mai tarziu am aflat ca nu a fost
capitala, dar a fost si este centrul spiritual al tarii). Bineinteles ca am
facut o mica comparatie intre cum arata Curtea de Arges si cum arata Uppsala si
m-a pufnit rasul…
Am vrut sa ma
asez la o masa sa fika putin, dar era prea aglomerata cafeneau de la castel si
mi-ar fi deranjat zenul, asa ca am pornit mai departe. Am dat peste un
balci.
Balciul din Uppsala era un festival de masini americane. Intrarea
era 100kr (cca 11 EUR) si imi permitea doar sa ma razgaiesc la masinile
americane. Trebuie sa mentionez ca era vorba de masini vechi, late si lungi,
asa cum se facea in special in anii
’50-’60. Cadillac-uri, Mustang-uri,
camioane si dubite se inghesuiau intr-un spatiu ingradit care imi amintea de
festivitatile noastre de 1 mai muncitoresc de pe vremea plumbuitului. Ma simteam
ca la zoo, sincer. Pe langa masinile venite din SUA (am vazut mai multe numere
de inmatriculare din mai multe state americane), balciul iti permitea sa vezi
un redneck adevarat in starea lui naturala: pe sezlong, band bere cu amicii,
langa un muscle-car din care rasuna muzica specifica sudului SUA. As fi vrut sa
zic ca era muzica country, dar erau mai mult melodii cu si despre Sud, dintre
care cel mai bine mi-a ramas in minte Sweet Home Alabama (Sweet Home Alabama de
la Lynyrd Skynyrd face parte din categoria ‘rock sudist’). Daca pui la
socoteala si fetele pierdute de redneci, burtile de bere, steagurile
Confederatiei si preponderenta hainelor de piele cu care erau imbracati mai
toti, se poate intelege de ce ma simteam mai degraba la un zoo uman decat la un
balci.
Pentru ca nu se putea plati decat cash, am plecat mai
departe spre zona rezidentiala a orasului. Am trecut pe langa o multime de case
si casute – a se citi vile si vilute – care mai de care mai dichisite si mai
aranjate. Fara sa iasa din arhitectura urbana specifica, fiecare casuta avea
ceva aparte care iti atragea atentia. Toate, insa, aveau in comun faptul ca erau bine ingrijite si imi starneau dorinta
de a ma muta si eu intr-una din ele.
Am ajuns la campusul universitatii dupa ce am trecut prin
gradina botanica universitara.
Acolo gasisem o cafenea unde as fi vrut sa ma
asez sa-mi beau cafeaua si sa-mi mananc prajitura cat mi-as fi lasat la incarcat
telefonul, dar harmalaia de copii si putinele mese m-au facut sa caut o alta
locatie.
Am trecut de Centrul de cercetari a genului sexual (Center
of Gender Research), care mi-a ridicat o spranceana din cauza denumirii, si am
ajuns la o alta cladire universitara, care avea in fata o mare harta a
campusului, pe care am remarcat cu inflacarare in semn mult iubit: lingura si
furculita. Am dat repede turul campusului, ca sa descopar ca restaurantul
indicat era, de fapt, cantina universitatii si era inchisa sambata.
A trebuit sa invoc puterea magistrala a GPS-ului ca sa
descopar un loc unde sa ma asez. Dar si GPS-ul m-a dezamagit. Prima locatie era
un local asiatic, care nu imi dadea impresia ca ar fi servit prajitura si
cafea, asa ca am mers mai departe. A doua era un bar irlandez, dar nu voiam
prajitura cu bere si irish coffee, asa ca am pornit spre a treia destinatie. Langa
localul asiatic am dat peste un ristorante italian, unde am gasit in meniu
mult-iubita prajitura si cateva retete de cafea, din care am cerut un caffe
latte. Ospatarul mi-a dat de inteles ca acolo se serveste doar mancare si m-a
rugat – frumos, ce-I drept – sa plec si sa caut un café prin apropiere.
Pana la urma am gasit o gelaterie care servea si cafea si
prajituri si avea si beneficiul de a fi deschisa sambata, criteriu pe care a
trebuit sa elimin cateva alte destinatii. Mi-am luat tavita cu cafea, prajitura
si un pahar cu apa si m-am asezat la o masuta de afara, in purul stil
frantuzesc al savurarii cafelei in timp ce privesti si comentezi ca o baba la
toti trecatorii. Am fika grav de tot vreo juma de ora pana ce a venit o viespe
si mi-a dat tarcoale, incat la un moment dat ma asezasem la masuta de langa,
asteptand sa-si faca damblaua cu resturile de prajitura din farfuria mea si sa
plece mai departe…
Dupa mai bine de juma de ora am plecat, multumit ca mi se
incarcase bateria destul de serios si aveam iarasi cu ce sa fac poze. Prima destinatie
care mi-a iesit in cale a fost cimitirul universitatii. Pentru o persoana care
are o mare repulsie fata de cimitire si care face pe dracu-n patru sa le evite,
experienta cu cimitirul a fost chiar placuta. Nu am mai avut nervozitatea pe
care mi-o da vederea unei cruci cu un nume si doua date inscriptionate pe ea,
poate si pentru ca majoritatea nu erau cruci, ci pietre mortuare, de toate
formele si din toate perioadele, iar locurile de veci nu erau atat de clasic
delimitate de dambul care acopera un cosciug, ci erau acoperite de un gazon
foarte omogen.
Dupa cateva sute de morminte, mi-am adus aminte ca nu imi
plac mormintele si am iesit.
Am ajuns iar la centrul de studii sexuale si am vizitat
curtea cetatii, unde se pregatea o petrecere de nunta. Mi-am adus aminte ca
lasasem o vizita neterminata, asa ca m-am grabit spre catedrala si am reluat
contemplarea interiorului de la reperul numarul 13.
Ziua s-a incheiat aiurea, pentru ca dupa ce mi-am luat biletul
de tren, m-au lovit nevoile fiziologice, iar toaleta din gara cerea 10 coroane
ca sa intri, iar eu nu aveam cash decat 2. Dupa ce m-am foit juma de ora si am
ajuns sa scot 200 de coroane de pe card, am descoperit ca lumea pur si simplu
tinea usa deschisa pentru urmatoarea persoana ca sa intre, iar in cabina puteai
sa intri chiar si platind cu cardul. Voiam sa bat pe cineva…
Per total, Uppsala e un oras care merita vizitat, daca ti-ai
facut damblaua cu Stockholm. Nu cred ca ai nevoie de mai mult de o zi sau doua
ca sa il vizitezi, dar mai mult ca sigur mai sunt ceva zone interesante pe
care, in neglijenta mea recunoscuta, nu le-am localizat si nu le-am vizitat.