Zilele astea sunt prin Stockholm din nou, dar de data asta
vremea e impotriva mea si nu prea imi permite sa bat strazile in lung si-n lat
cum as fi preferat. Data trecuta cand am fost, in iunie, reprizele de ploaie
erau indeajuns de scurte sa imi permita sa ajung de la un punct turistic la
altul fara sa fiu ciuciulete, dar de data asta nu mai sunt asa de norocos.
Profit de timpul ramas (sau poate timpul profita de rabdarea
mea) ca sa fac o descriere a orasului si sa enumar locurile pe unde m-am mai
plimbat si impresiile despre ele.
In primul rand, am ajuns marti seara, dupa un zbor de
aproape 3 ore de la Bucuresti, dupa ce dimineata ma trezisem la 4:30 si mai
facusem aproape 3 ore dinspre Mangalia, deci cheful meu de viata si dorinta mea
de a iesi si a explora orasul tindeau spre 0 (zero). Marea bucurie a primei
seri a fost plonjonul controlat in mijlocul patului si placuta constatare ca
salteaua era destul de moale cat sa nu-ti vina sa te mai ridici din pat vreo
cinci zile. Cu toate astea, nu mai mancasem de la pranz si foamea si-a spus
cuvantul, asa ca tot a trebuit sa ies din hotel si sa iau orasu-n piept, ca sa
zic asa…
Stau la Elite Palace Hotel, in partea de nord-vest a zonei
turistice – un echivalent al Centrului Vechi bucurestean – si prima mea durere
a fost sa descopar drumul pana la metrou, pentru ca am constatat ca nu-mi era
chiar atat de foame si pentru ca oricum supermarketuri gasesti din plin prin
Stockholm, cam pana pe la orele 22:00. Cum a doua zi urma sa ma trezesc la 6
dimineata, ca pana la 7 sa incerc sa fiu la birou, imi stabilisem ca obiectiv
principal gasirea rutei optime pana la cea mai apropiata statie de metrou. Am avut
noroc, statia S:t Eriksplan e la doar 800m de hotel – o binevenita plimbare de
invingorare de dimineata.
Din exces de zel – sau de plictiseala – am vrut sa vad si
cat timp fac pana la statia de metrou Alvik, care se afla la vreo 200m distanta
de birou. Cele 4 statii de pe linia verde se parcurg in vreo 10 min. Nu stiu
sigur, dar cert este ca nu ai timp sa faci mai mult de 4 jocuri de nivel 2 la
Archery Master intre statiile astea – am incercat! Cred ca pana la urma mi-era
doar dor de metroul suedez. Stiu ca poate suna idiotic, dar metroul din
Stockholm e o adevarata opera de arta. Desi este doar al patrulea sistem de
metrou pe care l-am folosit, mi-e sincer greu sa cred ca pot sa gasesc un altul
pe masura. Am descoperit un element care-mi aducea aminte de echivalentul
bucurestean: sistemul bine pus la punct al retelei de metrou functioneaza
asemanator cu cel bucurestean, dar doar in sensul ca magistralele sunt
diferentiate dupa culori, altfel orice altceva nu poate suferi comparatie, ca
ne batem joc de munca suedezilor:
Am iesit de la metrou cu emotia redescoperirii unui loc
cunoscut, ca sa dau intr-o padurice pe care n-o mai vazusem, care dadea intr-o
strada pe care nu o cunosteam, ca sa descopar pe GPS ca eram de partea
nepotrivita a unui bulevard, fara vreo trecere de pietoni pe vreo cateva sute
de metri. Am gasit un loc de trecere, in cele din urma, si o poteca care ducea
in portul unde se afla sediul nostru, nu inainte de a admira (a se citi “a ma
uita oarecum naucit inspre”) un tip care urca cu greu pe scriuri un drum de
biciclisti. Multumit ca nu ne-am mutat sediul si ca nu s-a daramat cladirea –
ca altceva nu prea stiu, retrospectiv, ce ma asteptam sa gasesc – am purces la
a cumpara dintr-un supermarket foarte familiar o salata cu de toate (un fel de
saorma de-a salatilor: avocado, porumb, branza Cottage si creveti) si,
Halelujah!!, Delicatballs:
Delicatballs sunt un desert creat dupa reteta PowerPuff
Girls: sugar, stuff (?!) and everythings nice + ciocolata, ca ciocolata nu e
nici sugar, nici stuff si nici nice. Dar sunt dovada gastronomica ca sunt un om
slab si desi aveam probleme cu stomacul nu m-am putut abtine sa nu-mi iau vreo
3 gogoloaie d-alea (chiar nu exista un termen stiintific care sa fie mai exact
de-atat) si sa mananc 2 pe nerasuflate in aceeasi seara.
A doua zi am cam sarit peste micul dejun si-am aterizat la
munca pe la 8, pentru ca nu aveam cartela si nu voiam sa mai raman pe-afara
pentru ca da, am patit-o deja. Seara am iesit din nou prin oras, dar de data
asta am incercat sa o iau pe strazi neumblate inca, sa descopar locuri
nedescoperite inca. Cum-necum, tot inspre statia de metrou am pornit, dar de
data asta am inceput sa masor sherlockholmiceste strazile si cladirile si
stalpii si cati oameni ies pe strada si cat de repede merg masinile si cam la
ce distanta de trecerea de pietoni incep sa franeze cand vad un zabauc/o
zabauca cum trece pe rosu (cam 20m, ca oricum merg cu 30km/h cand se apropie
trecerile de pietoni) si cam cat de repede se intuneca si cam de cate ori pe
kilometru poti sa te indragostesti de vreo localnica (cam de 2 pana la 7 ori,
depinde cat de aglomerat e) si cam care-i treaba cu salonul ala de masaj
thailandez care-si expune atat de ostentativ lista de servicii oferite si
preturile ridicol de mici (incepand de la 150 kr pentru cel mai simplut masaj
pana spre vreo 500kr pentru ceva ce, dupa cantitatea de scris, parea sa fie la
categoria ‘servicii complete’). Asa am ajuns la parcul din jurul Observatorului
Astronomic din Stockholm – sau ceea ce obisnuia sa fie, ca spre sfarsitul sec
XIX aparent luminile orasului l-au facut impracticabil – unde m-am ferit de
ploaie sub niste copaci, alaturi de o pereche de porumbei amorezati, o tipa
care manca cu o pofta de-mi facea si mie pofta dintr-un sandvis si o tanti mai
in varsta decat parea la prima vedere, care era mai preocupata de smartphone-ul
ei decat de catelul din lesa care nu ajunge sa-si faca nevoile la copacul mult
dorit. Si mai era si o statuie cu un centaur. D-aia.
Ploaia nu mi-a dat pace pana l-am ajuns in centrul istoric,
la Palatul Tre Kronor (“Trei Coroane”), a carui denumire aparent s-ar trage de
la faptul ca, la un moment dat, acum niste sute de ani, Suedia, Norvegia si
Danemarca erau reunite sub acelasi monarh. Oricum, avand in vedere ca am
petrecut un weekend vizitand capitala si mi s-a spus din vreo trei surse
aceeasi poveste a cladirii, pot sa spun ca entuziasmul meu legat de palat
scazuse cam la fel ca sansele Stelei la calificarea in grupele Champions
League. Plus ca era trecut de ora inchiderii si oricum n-aveam ce sa mai fac,
nici daca tineam mortis.
Dar asa am ajuns din nou in portul de unde se ia feribotul
Hop-On Hop-Off, ca sa descopar ca in oras zilele astea se petrece ceva festival
cultural, judecand dupa nume: Stockholm Kulturfestival 2016. In port era o
scena unde un nene zicea ceva in engleza pentru un mic grup de spectatori
plouati, iar alti cativa neni munceau la niste instrumente muzicale, ca sa
scoata ceva ce urechea mea lipsita de vocatie ar aprecia ca fiind jazz.
Am descoperit mai departe ca festivalul nu se limita la
scena aia mititica din port si ca toata zona era, de fapt, blocata circulatiei
traficului – sic, Firea-i a dracu’ – si erau ridicate ici si colo diverse
corturi cu diverse scopuri. Am trecut pe langa un cort care servea ca atelier
de Dumnezeu stie ce iesea din maninile a catorva copii de vreo 5 ani. Iar mai
incolo am descoperit un cort care dadea spre o alta scena si care avea ca scop
oferirea de informatii. M-am introdus in fata la o fata zambitoare si
binevoitoare si, cu cea mai exersata privire de catelus plouat, lovit de masina
si doritor de atentie si iubire din partea primului trecator, am cerut un pliant
in limba engleza care sa-mi explice toata tarasenia care se intampla in jurul
meu. M-am izbit, insa, de regretul ca avea la dispozitie doar un ziar, pe ale
carui ultime doua pagini se mai gasea si programul evenimentelor festivalului. Am
uitat sa mentionez ca festivalul tine pana duminica, deci eram destul de curios
sa gasesc detalii cu ce se intampla in fiecare zi. Avand in vedere cat de
repede am tendinta sa ma plictisesc, aveam nevoie de alternative, in caz ca
descopeream ca un eveniment era mai lamentabil decat se preconiza.
Am aflat, macar, ca la orele
10:00 trecute fix ale noptii, pe cerul din piata din fata Operei avea sa
se tina un spectacol acrobatic, iar seara trecuta era ultima seara cand se mai
tinea. Am dat o roata prin zona centrala pana cand ploaia m-a convins sa-mi
cumpar o sapca si sa ma duc frumusel la hotel, iar la orele 22:00 trecute bine
eram in piata si ma holbam, la fel ca vreo mie de oameni, la niste unii
imbracati in alb care aruncau cu fulgi in noi, in timp ce traversau piata.
Tind
sa cred ca ape au strans toate penele de la toate gastele, ratele, curcile,
gainile, lebedele si alte pasari albe care si-au pierdut viata de-a lungul
ultimului an, pentru ca vreau sa spun ca dupa ce s-au saturat aia sa-si verse
desagile cu fulgi in noi, s-au pornit niste tunuri cu fulgi, asemanatoare cu
cele care au rolul de a intretine partia de la Predeal. Si nu au lucrat vreo 5
min si gata, ci vreun sfert de ora au muncit la imprastiat fulgi si pene, incat
se umpluse toata piata si apoi tot centrul de fulgi. Cand am ajuns la metrou,
fiecare avea pene pe el, de parca fusesem toti la o bataie cu perne la o
petrecere in pijamale.
Inainte sa ajung la metrou, insa, am dat de o scena de unde
se auzea muzica electronica pe niste ritmuri care m-au facut atent, asa ca a
trebuit sa vad care-I treaba si pe-acolo. Ma asteptam sa vad tineret care sa se
miste care mai de care pe ritmurile techno care imi incalzeau mie urechile si pulsul.
Nu m-am inselat. M-am inselat doar la media de varsta, care batea spre vreo 15
ani.
Azi-dimineata am trecut iar pe-acolo si am inteles o data
pentru totdeauna ca acolo chiar e un salon de masaj, cand am vazut un batranel
care aparent lucra acolo si care se ridicase de pe ceva ce semana mai degraba
cu o targa decat cu o masa de masaj. Ma bate gandul sa incerc si eu, ca tot ma
doare omoplatul drept de vreo doua saptamani si nimeni nu se-ncumeta sa-mi faca
un masaj…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu