ceva trist

Alexandra zicea intr-unul din ultimele posturi de pe blogul ei ca nu e bine sa asculti melodii triste daca esti trist si poate nici daca nu esti, caci poti deveni. Dar melodia asta nu e trista, mi se pare doar ca ma calmaneaza, ma linisteste... si ma face sa-mi amintesc lucruri pe care cu incrancenare am incercat si inca incerc sa le uit. Lucruri care dor mai rau decat atunci cand mi-a cazut ibricul cu apa fiarta pe picior si care lasa cicatrici mai adanci decat cele facute de leagan cand era sa ma omoare. De multe ori m-am intrebat cum ar fi fost daca ar fi tintit mai jos...
Dintre toate, cel mai tare si mai adanc doare singuratatea, cu care ma impacasem de la o vreme. La fel de naturala ca ploaia si marea, singuratatea era mereu alaturi de mine: cand ma plimbam prin parc, cand urmaream un film, cand ieseam cu prietenii si, mai ales, in multime... (Cat de singur ma simt intr-o mare de oameni! Parca as fi la o galerie de arta, admirand niste tablouri...) Am acceptat-o de mult timp si a fost langa mine si in momentele acelea in care simteam ca am gasit-o pe EA, doar pentru a-mi reaminti ca singuratatea mi-e partener fidel. Si mi-a fost! A incuiat usita catre sufletul meu si a si aruncat cheia. Sau poate eu am aruncat-o, intr-un alt moment in care ascultam melodii care nu sunt triste dar care te intristeaza mai rau ca o inmormantare.
Hmm... Am zis "suflet". Incep sa nu mai inteleg ce e ala, mi se pare doar o forma mai scurta a cuvantului "constiinta", dar care contine iluzia ca depinde de sentimente, cand, de fapt si de drept, tot de ratiune depinde. Pai, nu e clar?! Daca nu ai sta sa judeci (sa constientizezi) cum si de ce ti se intampla ceva nasol, nu te-ar mai durea, adica nu ai mai simti deceptia de a (te) fi inselat. Nu asta e durerea sufleteasca? Dar suna mai frumos "suflet" decat "constiinta", pentru ca sufletul trebuie sa fie creatia lui Dumnezeu, pe cand constinta e creatia propriilor noastre regrete...
Singuratatea asta e foarte cruda, de la o vreme, pentru ca nu imi mai lasa chef si pofta de nimic altceva. Tot ce fac in ultimul timp e sa o constientizez la infinit, ca pe o problema careia nu ii poti gasi o solutie. Nu mai am timp sa ma bucur de lucrurile care inainte ma destindeau; acum totul pare fara rost pentru ca simt ca lipseste ceva care sa le dea sens si forma... Si acum ajung la cea de-a doua durere: dupa atata timp de... fiit fara rost, nici nu pot sa mai simt cum trebuie. Ma simt ca un copac ciuntit de crengi... Nu mai simt uimirea cand descopar ceva incredibil/imposibil, nu mai simt aceeasi bucurie cand primesc cadoul pe care il asteptam de multa vreme, nu mai simt durerea din suflet cand aflu de moartea cuiva, nu mai pot sa plang cand simt nevoia. Am descoperit ca, de la o vreme, cantaresc viata din jurul meu mai mult cu rigla si compasul decat cu sufletul si inima... orice ar fi ele. Nu mai dau evenimentelor sentimente, ci procente de posibilitate, cauza si efect; nu mai vad culori, ci doar forme; parca nu mai traiesc, ci tin o statistica... Am vazut cand eram mic un film despre un baiat care i-a descris unei fete oarbe culorile dandu-i sa simta caldura si-asa as vrea sa ma educe si pe mine cineva acum...
In melodie cantareata vorbeste la sfarsit de "laundry and dishes" si probabil aici a fost momentul in care m-a atins: mi-e dor de nimicuri, de chestii aiurea facute degeaba sau pentru ca trebuie, dar care ma enerveaza, de dormit alaturi de ea, de freza aiurea si fata ei somnoroasa dimineata, de ciorba prea acra pe care trebuie sa o mananc din politete fata de ai ei, mi-e dor sa-mi stinga tigara incruntata ca sa nu mai fumez sau sa ma stranga de mana de frica cand se balanseaza barca... mi-e dor de multe lucruri fara importanta, dar care insemnau atat de mult. Nu, nu plang acum dupa fosta, dar mi-e dor de genul de timp pe care il petreceam impreuna. In mod sigur asta nu s-a intamplat cu cine a mai ascultat melodia, dar atunci cand am auzit-o eu pentru prima oara am simtit cum camera se umple cu un fel de ceva cald si dinauntru si parca am vazut in jurul meu tocmai acele clipe de care mi-e atat de dor si pentru cateva clipe am simtit ceva din nou, dar mi-e prea greu sa definesc acel ceva.
Dar efectul a fost de scurta durata, pentru ca am cazut in extrema cealalta, in care imi aduceam aminte ca imi aduc aminte doar. Si ma simteam pe dinauntru asa de gol, ca un balon umplut cu aer, adica cu nimic, si ma intrebam "Oare daca ma intep fac si eu fâss?" dar imi reveam repede, pentru ca probabilitatea ca eu sa fiu pe dinauntru gol si toata masa mea sa se stranga in cateva locuri foarte dense este prea mica pentru a fi luata in seama.
Of... nici nu mai stiu ce sa spun, desi stiu ca mai sunt atatea de spus...