Am descoperit cu foarte mare tristete ca ma maturizez. Am citit mai inainte niste pagini de jurnal pe care le-am scris acum 2 ani si chiar mai mult. Vai, ce copil eram! Daca m-as vedea acum pe mine, cel de atunci, m-as apuca de o falcuta si mi-as zice "Ce copil dragut!" si as scoate o onomatopee d-aia pe care o scot si bunicile cand isi vad nepoteii. Problema e ca nu mai sunt copil si mie imi placea sa fiu copil. In 2-3 ani s-au intamplat atat de multe incat sa fiu un adult get-beget? In mod sigur, nu s-au intamplat destule, dar nici macar nu stiu daca vreau sa mi se mai intample ceva, sa ma maturizez pe deplin. Am schimbat prefixul in 2, dar nu ma simt cu nimic maturizat. Poate ca tine mai mult de lucrurile pe care le fac si de cuvintele pe care le rostesc decat de modul in care ma simt...? Nu stiu si nici asta nu vreau sa stiu.
Am colegi din scoala primara care au copii. Cel mai bun prieten din perioada aia are chiar 2 si e casatorit dinainte sa intru eu la facultate. Si culmea e ca nevasta-sa era o chichineata de fetita cu care ma jucam prin praf vara. Finul meu - care acum e in spital ca, din exces de zel, a condus aiurea o masina prea noua - lucrase (presupun ca nu mai lucreaza, ca o sa stea internat ceva timp) pe santierul naval din port vreo doi ani si avea ceea ce numeam eu "slujba de om mare". O alta vecina cu care ma jucam prin nisip a avut nunta in toamna lui 2006, iar o colega de-a sora-mii - care e cu apropae 2 ani mai mare ca mine - a avut nunta la putin timp dupa. Unul dintre prietenii mei cei mai buni vorbea acum vreo 2 ani, intr-o doara, ca nu stie pe care dintre noi, cei 2 prieteni foarte buni ai lui, sa aleaga drept cavaler de onoare cand se va insura cu prietena lui. Pana si la mine in casa a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre casatorie, desi sora mea, care e direct vizata, avand in vedere ca are un iubit de vreun an jumate, nu are deloc chef sa se marite la varsta asta. Ba chiar mama mea imi spunea ca incepe sa se pregateasca sa imi poata plati mie o nunta, avand in vedere ca ei ar fi socri mari. Ce-a patit lumea asta...?!?!
Ma aflu in pozitia de a se cere de la mine mai mult decat simt ca pot. Probabil ca asta e maturitatea: sa poti... Trebuie sa termin o facultate pe care am inceput-o pentru ca imi placea domeniul sau, mai bine zis, oportunitatile sale. Am vrut sa stiu ca particip, macar cu un surub sau o piulita, la crearea viitorului, sa stiu un avion sau o racheta de pe cer zboara (si) datorita mie. Dar acum astea imi par doar vorbe goale, e mult de la a spera/crede in ceva pana la ajunge sa si faci lucrul acela, mai ales cand descoperi ca nu e nici pe departe atat de frumos pe cat credeai. Cand se pierde entuziasmul si placerea lucrului facut, singurul lucru inteligent pare a fi pur si simplu cedarea, ca sa pleci si sa incepi altceva. Dar stau si ma gandesc daca acel altceva nu e imbracat intr-o alta haina frumoasa care face doar sa ascunda interiorul... Probabil aici intervine tot maturitatea, sa stii sa iei decizia care trebuie, nu cea care iti place.
Si totusi, cum am ajuns de la maturizare la maturitate? Primul e un proces, al doilea e o stare. Din fericire, trebuie sa treci de primul ca sa ajungi la al doilea, deci inca nu trebuie sa imi fac prea mult griji.
Daca incercati dictionarul asta, veti descoperi prin mai multe locuri definitia maturitatii ca fiind perioada dintre tinerete si batranete. Doamne! Ce rau suna! Adica esti intr-un fel de asteptare a batranetii, dupa ce ti-ai trait perioada aia frumoasa, lipsita de griji si plina de distractii. Din punctul asta de vedere, noi traim doar pana cand ne insuram. Dupa momentul asta,doar perpetuam specia si asteptam chemarea pamantului. Nu spun ca a avea un copil e un lucru groaznic si n-as face asta niciodata, pentru ca o sa ajung si eu la un moment dat - sper - sa am parte de vreo 5 :D, dar altruismul de care trebuie sa dai dovada din momentul in care ai devenit parinte, e ceva ce nu ma simt inca in stare. Deci nu pot fi matur...
Acum nu stiu... Poate maturitatea are si ea placerile si frumusetea ei, dar maturizarea e incredibil de trista...
Un comentariu:
Dragul meu "om mare" :-))),
Scrii si gandesti ca un om mare, ia te rog revino-ti!!!
Cati ani ai?!
Ai tot timpul din lume sa fii copil atata timp cat iti doresti...
Maturizarea se strecoara subtil pe langa fiecare dintre noi(cei ce ne simtim inca copii) si asa trebuie sa fie(vai de aia care din prea multa copilareala si in lipsa maturizarii, devin infantili incurabili!), insa nu trebuie s-o bagi in seama si sa o strigi pe nume. Nu de alta, dar sa nu si-o ia in cap... ;))
Trimiteți un comentariu