Ultima sansa

Dragostea ar trebui sa fie amuzanta. Viata ar trebui sa fie amuzanta. Ar trebui sa stim cu totii ce inseamna sa fii fericit si nu cateodata, ci ar trebui sa fie o stare de spirit. Ar trebui sa radem si sa ne bucuram in fiecare zi. Dar nu! Cineva, la un moment dat, a zis ca viata noastra e prea usoara asa cum e, asa ca a inventat minciuna. Si o data cu ea au venit si restul de necazuri. Am uitat cum e sa avem incredere in ceilalti, ne suspectam reciproc ca suntem niste mincinosi si am uitat sa traim viata asa cum ar trebui.
Expresia ‘traieste clipa’ spune totul despre cum am ajuns noi acum. ‘A trai clipa’ inseamna a-ti lua viata in piept, a trece dincolo de limite, a te bucura de fiecare clipa care ti-a mai ramas, cand, de fapt, asta insemna odata ‘a trai’. Dar acum nu mai stim sa ‘traim’, mai degraba vegetam. Ne ducem vietile din ce in ce mai neinsemnate de pe-o zi pe alta, inertial, dand dintr-un lucru intr-altul si uitam de la o zi la alta ca traim si sa traim. Suntem prea ancorati in realitatea asta bolnava ca sa ne mai ramana vreun pic de timp si pentru noi, sa ne dam seama ca ceva nu e in regula cu noi si ca ceva trebuie schimbat.
Viata nu ne-o citim in ziarele de scandal pe care le luam gratuit de la metrou, nu ne-o povestesc prezentatorii de stiri sau emisiunile mondene. Ne pasa prea mult de ceilalti ca sa ne mai pese de noi, ne pasa prea mult de ce cred ei despre noi si uitam sa mai credem noi ceva despre noi. Adevarul il fac atii si noi il preluam ca niste zombie.
Suntem singurii care putem sa schimbam lumeam in mai bine, dar nu o facem din principiul autodistrugerii care e atat de adanc infipt in fiinta noastra: sa moara si capra vecinului. In loc sa invatam sa ne ajutam reciproc si sa traim intr-o lume mai buna si mai frumoasa, mai fericita, ne dam cu parul in cap cu prima ocazie cand unul dintre noi se ridica din multime. Avem o ura nefireasca pentru cei din jurul nostru, cand ar trebui sa ne sustinem reciproc sa ne ridicam. ‘O mana spala pe alta’, dar nu si in cazul nostru. La noi e ‘scapa cine poate’, o variant moderna a ‘supravietuirii celui mai puternic’. Nu ne iubim intre noi decat daca ne aduce vreun beneficiu. Suntem cea mai egoista specie care a locuit vreodata Pamantul si singura care o sa il duca la pierzanie. In inconstienta noastra infinita, nu ne mai pasa ca lumea din jurul nostru moare, putin cate putin, si ca, in curand, n-o sa mai avem peste ce sa ‘domnim’. Nu ne mai pasa ca traim undeva intre ‘dupa mine potopul’ si ‘satul arde si baba se piaptana’, pentru ca lumea se schimba cu fiecare clipa si fiecare trebuie in clipa asta sa fie sus, in varful piramidei propriei noastre distrugeri. Cine stie ce fel de satisfactie bolnava trebuie sa aiba cel care acum sta in varful ei si isi freaca mainile, mandru de ce a realizat si, mai ales, mandru ca toata lumea e la picioarele lui. Sau, ma rog, ce a mai ramas din ea.
Popoare mor de foame ca sa aiba o mana de oameni sampanie la chiuveta, considerandu-se mai egali decat altii. Cei mai bogati 300 de oameni din lume sunt la fel de bogati cat cei mai saraci 2 miliarde. O data cu bogatia a murit orice urma de omenie din noi. Ne vindem ieftin, prea ieftin, ca sa traim cateva zile mai bine. Dar ce e cel mai grav e ca intotdeauna vrem sa traim cateva zile ‘mai bine decat ala’, nu mai bine decat o duceam odata.
Desteptati-va, oameni buni! O viata avem, si pe aia o irosim! In loc sa lucram impreuna ca sa facem lumea asta o lume mai buna, ne batem sa o distrugem. Trebuie sa ne oprim si trebuie sa ne oprim acum, cat inca mai avem ce salva. Altfel, copiii nostri si copiii copiilor nostri, daca cei din urma vor mai exista, nu vor mai avea o lume ca a noastra de care sa se bucure. Si nu vor sti ce inseamna bucuria vietii, pentru ca pentru ei va exista doar supravieture. Trebuie sa deschidem ochii si sa ne deschidem sufletul, sa ne unim acum, in ceasul al doisprezecelea, ca sa incercam sa mai schimbam ceva. Trebuie sa invatam sa ne ajutam intre noi ‘gratuit’, trebuie sa invatam ce inseamna ‘omenia’, trebuie sa ne aducem aminte ce insemna sa te bucuri de viata, trebuie sa redam vechiul sens cuvantului ‘a trai’. Trebuie sa vedem bucuria din ochii celui necajit cand necazul i se sfarseste. Trebuie sa privim in ochii noilor-nascuti si sa le promitem ca exista un viitor si pentru ei. Trebuie sa vedem lumea ca si cum ar fi prima oara cand deschidem ochii in toata viata, sa ne minunam de cat de frumoasa este lumea salbaticiilor si trebuie sa invatam sa ne retragem si sa le lasam in pace. Trebuie sa simtim briza marii si sa vedem jocul delfinilor si sa invatam sa le protejam pe toate. Trebuie sa vedem toata viata din jurul nostru si sa incercam sa o protejam si sa le-o aratam si altora, sa se minuneze si ei de cat de frumos e Universul de langa noi.
Trebuie sa ne trezim si sa invatam din nou sa traim. Numai asa mai avem o sansa.

Eu si ei...

Am o problema cu spatele. M-am lovit cand jucam fotbal, iar dupa doua saptamani durerea nu trecuse, asa ca am fost la spital. Mai fusesem o data, mai demult, si mi se paruse in limitele acceptabilului sa stau o jumatate de ora, cand mai erau cateva persoane in fata mea. De data asta, mi s-a aratat adevarata fata a sistemului sanitar de la noi.
Cand am ajuns la etajul doi al ambulatoriului de la Eroilor, m-a intampinat o mireasma specific spitaliceasca si o mica coada, de 4 persoane, care astepta civilizata sa intre la doctorita. Eram la Neurologie si putea parea normal sa se acorde mai mult timp fiecarei persoane, pentru ca nu te joci cand e vorba de nervi, dar sa intre o persoana la jumatate de ora friza ridicolul! Doua doamne in varsta si-au facut un calcul rapid si mai aveau de asteptat cam 3 ore, asa ca au plecat dezamagite. Nu mai spun, ca era un frig pe acel hol de ziceai ca e iarna! Nu cred ca temperatura depasea 10 grade, desi afara erau sigur 20. Din cand in cand, vreunul dintre noi se mai ridica de pe banca si mai facea o tura de etaj, sa se desmorteasca.
Iese prima fata si o femeie care astepta la coada o ia la intrebari, curioasa sa afle motivele pentru care a tinut-o jumatate de ora. De ce? Simplu: 20 de minute doctorita s-a intretinut cu asistena si nici n-a mai bagat-o in seama pe tanara pacienta. Printre noi - stupoare, perplex, uimire si, in cele din urma, resemnare. Daca nu as fi fost atat de ingrijorat de durerea de spate, m-as fi ridicat si as fi plecat, dar asa mi-am ridicat gulerul la bluza, am tras fermoarul pana-n gat si m-am pus iar pe asteptare. (Slavite fie mp3-urile si cardul de memorie de 1 GB!!!) In cele din urma, intru si eu. Curios, extrem de curios, nu ii ia mai mul de 5-10 minute sa ma diagnosticheze si sa imi dea un tratament. Dar aud:
"Cati mai sunt care asteapta? Am timp pana la 2?" intreaba doctorita, vizibil sictirita. (Era 12 si mai erau 4 persoane dupa mine.)
"Mai sunt multi, nu cred ca aveti timp azi!" ii raspunde asistenta.
"Spune-le sa vina maine!"
In sinea mea, mi-a picat falca. Cred ca s-a izbit de pamant, nu alta. In realitatea, m-am blocat, asa, vreo cateva secunde, inca incercand sa procesez ce am auzit. Noroc (?!) ca nu interesam pe nimeni.

Seara m-am intors la spital, pentru recuperarea fizica. Alta coada, alte ore de asteptare, doar frigul a ramas acelasi, poate si peretii seamana intre ei: probabil ultima lor varuiala a fost inainte de revolutie. Alta lume, totusi... Daca la Neurologie era acceptabil, la recuperare nu mi-a placut: cele 2 ore petrecute pe holul de asteptare mi-au lasat amintiri neplacute: copii mici, de nici 5 ani, cu probleme grave de miscare sau tineri de varsta mea, care inca invatau sa mearga... Ma treceau fiori de fiecare data cand mai vedeam cate unul.
Cand am intrat in cabinet, am observat ca doctorita era cam ciudatica, caci purta un batic ce ii infasura capul si gatul, lasand, totusi, o mare parte a fetei la vedere. Parea mai degraba o maicuta dupa aspect, dar si dupa miscarile lente si dupa tonalitatea vocii, dar mi-am dat seama ca era imbracata asa pentru ca era frig in cabinet. M-a trimis la un cabinet de langa, la raze, iar apoi am mai motait in frigul ala vreo 30-40 de minute, pana cand mi-a pus un diagnostic si m-a lasat sa plec.

Abia astept sa plec din tara, sa scap de medicii astia imbecili...