La parnaie...

Se deschide usa si se face liniste totala. In fata tuturor apare un barbat necunoscut, imbracat intr-o tinuta absolut normala. Nimic nu atragea privirile asupra lui, in afara tocmai de privirea sa dura, scrutatoare. Se duce direct in fata si incepe sa le vorbeasca:

-Sunteti aici pentru o misiune foarte grea. Veti deveni puscariasi. Veti fi puscariasi pana in maduva oaselor, veti injura, veti bate, veti face parte dintr-un grup sau veti fi violati daca nu. De la limbaj pana la ultimul gest, veti fi infractori. Nimeni si nimic nu trebuie sa stie ca voi sunteti agenti sub acoperire.

Barbatul se opreste, sa vada reactii. Nimeni nu spune nimic, doar cateva capete se pleaca, ca sa-si ascunda privirea. Continua:

-Chiar daca veti locui in inchisoare, veti fi trimisi si in misiuni, daca este nevoie de agenti de teren. Experientele din inchisoare nu pot decat sa va recomande pentru infiltrari in bandele de raufacatori pe care incercam sa le inchidem. Cand vom avea nevoie de voi, veti fi informati si va trebui sa faceti un scandal destul de mare ca sa va bage la izolare. Asa nu o sa atrageti prea mult atentia.

Inca nici un sunet din partea nimanui. Toti asculta, nimeni nu intreaba nimic, nimeni nu obiecteaza nimic, nici unul nu se uita in stanga si-n dreapta, deznadajduit.

-Misiunea voastra, domnilor, nu este asta, de a va antrena pentru viitoare misiuni. Nu! Misiunea voastra e sa va infiltrati in toate grupurile de puscariasi, unii dintre voi vor trebui chiar sa fie fetite, iar altii pot sa ajunga chiar lideri de grup. E problema voastra cum faceti, dar trebui sa gasiti un gaz otravitor care se afla la cineva din inchisoarea asta. Stim ca a fost introdus in timpul unei vizite conjugale, mai stim ca este destul de mult incat sa omoare tot orasul si mai stim ca cel care l-a primit acum este mort, deci ceea ce nu stim este cine il are. Trebuie sa gasiti gazul acela cu orice pret! O picatura daca este eliberata in aer, poate omori toti oamenii din inchisoare. Asa ca nu trebuie sub nici o forma sa se afle cine sunteti si ce vreti, cel care are gazul ar putea sa se decida sa faca pe eroul si sa elibereze gazul.

Se opreste din nou ca sa se uite in ochii tuturor celor din sala. Nici unul nu pare sa aiba vreo umbra de indoiala cu privire la importanta acestei misiuni. E multumit, asta e reactia pe care o astepta.

-Fiecare dintre voi va primi o crima si o pedeapsa care sa se potriveasca cu profilul lui psihologic. Domnilor, mult succes!

Au trecut multe luni de la episodul asta. Sorin era acum un membru important din grupul de violatori. In cazierul lui scria ca violase 14 femei inainte sa fie prins, iar violurile erau intotdeauna urmate de diferite schingiuiri ale victimelor, ceea ce a trebuit sa aduca cu el in inchisoare. Inca nu violase pe nimeni, dar devenea din ce in ce mai dubios cum un violator notoriu, autointitulat obsdat de sex, putea sa reziste atatea luni fara sex. Adusese cu el schingiuirile, totusi.

Tocmai pentru ca era inca curat si nu violase nici un coleg – scuza lui eterna era ca lui nu-i plac cururile de barbati, el a violat doar femei si doar asta vrea sa futa – unul dintre violatorii mai vechi, cu rang de sef, care ii abuzase pe aproape un sfert din toti detinutii, se decisese intr-o seara sa-i faca botezul si lui. Isi daduse seama dupa diferite priviri aruncate de acela catre el si catre alti cativa, carora le facea un semn discret ca in seara aceea urma sa fie curva lui. S-a pregatit metodic, iar in clipa in care s-a dat stingerea si au navalit peste el, Sorin a sarit din pat, a rupt o bara de la pat pe care o slabise special si a lovit in stanga si-n dreapta pana cand a ramas singurul in picioare. Seful si inca 5 acoliti au avut nevoie de ingrijiri medicale timp de 2 saptamani. El a stat la spital doar 2 zile si, culmea, printre ei. Dar stia foarte bine ca, o data ce-si aratase superioritate in fata lor, nici unul dintre ei nu avea sa mai incerce ceva. Acum ii preluase pozitia de sef tocmai acestui violator, pentru ca il dovedise.

Dupa zilele de odihna la spital au urmat 2 saptamani de carcera. Carcera insemna, de fapt, o misiune afara. Cateva zile de relaxare pana il prindea pe unul. Si nu a fost greu. Ranile proaspat primite de la colegii de celula ii ascundea perfect identitatea secreta. Nimeni nu ar fi putut sa-l suspecteze ca e agent, asa ca a fost usor sa dea peste o banda de drogati si sa ii faca sa ii dea dealerul. Saracii de ei, nici nu stiau ce si cum, cand erau deja in duba, printre mascati.

Acum era iarasi in inchisoare, dar mai iesise de cateva ori, pentru aceleasi misiuni. Ultima oara se intelesese cu un alt coleg sub acoperire si au intrat amandoi la carcera. S-au intalnit chiar si pe strada, dar acolo s-au salutat doar din priviri, sa nu atraga atentia. Chiar dupa ce s-au vazut, au primit amandoi un cod rosu ca trebuie sa se intoarca rapid la inchisoare. Ceva grav se intamplase. Ticalosul cu otrava se prinsese ca era urmarit si 2 agenti morti stateau dovada.

Acum nu mai era de gluma, era pe viata si pe moarte, dar o moarte urata, nemeritata, care te lua pe nepregatite si nu iti dadea sansa sa lupti. O moarte pentru lasi. Nu avea de gand sa moara asa, nu s-a pregatit atata timp ca sa cedeze fara lupta.

Norocul lui s-a numit Chioru’. Chioru’ era un ticalos de cea mai joasa speta, un vietas care era deja de 17 ani, pentru un macel: a omorat un datornic la propria lui nunta si i-a trimis-o si pe proaspata nevasta dupa el – sau cel putin asa povestea el cu mandrie. Chioru’ ii avea la mana pe toti gardienii si toti intorceau privirile cand trebuia, ca sa mai intre cate o curva, sa mai „pice” cate unul in baie, sa mai aduca careva niste „zahar” special... genul asta de intelegeri. Dar, cumva, cineva s-a opus si acum Chioru’ nu isi mai primea tratamentul cuvenit. Asa ca a organizat o revolta generala: toti gardienii au fost imobilizati, batuti, violati sau chiar omorati, iar apoi aruncati in celule. Era haos, dar Sorin avea treburi mai importante de rezolvat decat aceasta criza a varstei a doua prin care trecea Chioru’.

Totusi, profitand de revolta generala, nimeni acum nu-l mai intreba de ce poarta un pistol dupa el. Si nici nu mai batea atata la ochi daca se intalnea cu cativa dintre ceilalti agenti, sa vada ce e de facut. Cativa erau noi, infiltrati de doar cateva zile inainte de revolta, asa ca Sorin a trebuit sa ii puna la curent cu tot ce se intampla. I-a luat drept fetitele lui cateva zile, ca sa ii protejeze de restul. Acum era ultima lor sansa si era imperios necesar sa verifice toate posibilitatile.

-Avem 4 piste, le spuse el cand se adunara cu totii. Cate 3-4 oameni, va duceti si verificati fiecare celula. Trebuie sa fie la unul dintre ei.

S-au impartit in 5 grupui, 4 ca sa verifice pistele si unul ca sa ramana sa controleze situatia. Sorin s-a dus tocmai la Chioru’ la celula. A cotrobait peste tot, dar nu era nimic. Cand a dat sa iasa din celula, si-a dat seama ca erau urmariti.

-Dupa el! Toti! Acum!

Sorin a fugit catre restul grupurilor si le-a spus tuturor sa se intoarca la grupul de control.

-Nu era nici unul dintre ei! E altul si s-a prins cine suntem! Trebuie sa actionam acum sau o sa...!

Deodata s-a lasat o liniste generala. Lui Sorin i-au inghetat cuvintele. Picioarele il lasara, cazu in genunchi si apoi cu fata in pamant.

-Nu asa... ! Nu fara lupta...

Consiliul cel 7 Culori

Se intampla iarasi, pentru prima oara in istoria cunoscuta. Un Consiliu al Culorilor! In tacere si intr-o solemnitate deplina, toti Consulii Culorilor se indreptau spre salile de Consiliu, unde urma sa se stabileasca cursul razboiului, pentru ca asta era cauza. Era razboi! 7 Consuli ai Culorilor, 50 de state si o multime de ziaristi „echidistanti” care urmau sa supervizeze totul. Si totul urma sa fie condus de un singur arbitru, un batranel care primise aceasta sarcina de la tatal sau, care si acesta de la tatal sau si tot asa, din timpuri imemoriabile.

Charlie alerga disperat. Bleu, Roz, Rosu... Vedea multi Consuli mergand in aceeasi directie, dar nu ii vedea inca pe parintii sai. Parintii lui erau Vechii Consulii Bleu, ai celui de-al 19lea stat, pentru ca fiecare stat trebuia reprezentat de trecut si de viitor: trecutul era reprezentat de un cuplu de Consuli alesi pe viata, iar viitorul il reprezenta un cuplu nou de Consuli, alesi special pentru aceeasi ocazie. Dar nimeni, absolut nimeni nu dorea o asemenea onoare!

Charlie alerga spre Sala de Consiliu acum. Trebuia sa dea peste parintii sai, inainte ca salile sa fie sigilate si sa nu-si mai vada parintii vreodata, posibil. Reusi sa ii vada, pana la urma. Mergeau impreuna, calare, mama sa in spatele tatalui, fara sa spuna o vorba, cuprinsi de solemnitatea si gravitatea momentului.

-Mama! Tata! Sunteti bine?

-Charlie! striga tatal sau, vizibil afectat. Ce faci aici?

-Am venit sa va vad, sa stiu ca sunteti bine, ca...

-Charlie, incerca tatal sau sa il calmeze, noi suntem bine, mergem sa ne facem datoria. Important este ca tu sa fii in siguranta. Acum du-te, baiete! Datoria ne asteapta!

Charlie se opri pe poteca, acolo, in mijlocul padurii, stana de piatra. Nu putea sa faca nimic, nu putea sa zica nimic, decat sa priveasca. Nu putea sa ii impiedice pe soldati sa ii escorteze pe Consuli catre Sala de Consiliu, pentru ca pedeapsa pentru nesupunere era moartea. Nici nu putea sa vocifereze, pentru ca pedeapsa pentru instigare era aceeasi. Putea doar sa se aseze acolo in iarba, pe marginea potecii, si sa priveasca alaiul de Consuli si soldatii de escorta cum strabat padurea catre marea sala din inima padurii, Sala de Consiliu. Daca nu ar fi fost situatia critica in care era, Charlie ar fi fost chiar impresionat pe tabloul pe care aceasta chemare a datoriei i-l picta: zeci de luminite, provenind de la tot atatea faclii, convergeau catre un singur punct. Pareau niste rauri de lumina care convergeau intr-un mare lac. Daca nu ar fi fost starea de fapt, Charlie ar fi fost in stare sa zambeasca la asa o priveliste. Dar era razboi. Si cel mai dureros lucru era ca nu putea sa faca decat sa se uite cum Consulii Culorilor merg la un Consiliu care le putea insemna sfarsitul.

Dupa aceasta procesiune, Consulii au ajuns, in cele din urma, la Sala de Consiliu. Sala de Consiliu era, de fapt, o multitudine de sali, 50 la numar, in care Consulii Vechi si Noi, de fiecare culoare in parte, se adunau pentru a delibera soarta razboiului. Astfel, cate 4 consuli, 2 barbati si 2 femei, 2 Vechi si 2 Noi, de fiecare culoare, Bleu, Roz, Alb, Negru, Rosu, Galben si Albastru, urmau sa fie inchisi intr-o sala unde toate dezbaterile urmau sa aiba loc. Coborand pasaje si strabatand tuneluri neumblate de sute de ani, ei aveau sa intre in aceste Sali pe care numai acel batranel, Maestrul de Ceremonii, le cunostea, pentru ca datoria lui era sa le tina in perfecta stare.

O data ce se adunara toti Consulii, Maestrul de Ceremonii isi intra in drepturi si ii puse pe toti sa intre in salile aferente. Pe fiecare sala nu scria decat un numar, de la 1 la 50, iar salile erau pozitionate pe latura exterioara a unui cerc larg. In centrul acestui cerc erau scarile si singura cale de acces, pentru ca nu exista o usa catre exterior. Nu se putea ajunge in interiorul Salii de Consiliu decat straband acele tuneluri si pasaje, care erau inchise si zavorate dupa ce treceau Consulii. Acestia erau, asadar, izolati de exterior, pentru ca salile erau fara ferestre.

Ziaristii, acesti oameni care se diferentiau cu totul de restul participantilor la procesiune, stateau pe culoar, inventariind toate persoanele care intrau in sali. Cand toata lumea era prezenta, ii dadeau de stire Maestrului, ca usa respectiva sa poata fi sigilata. Acesti ziaristi erau metoda prin care poporul inca mai detinea un minim de control. Imbracati in haine obisnuite – nu in costumele de ceremonie, aceleasi de sute de ani, ai Consulilor – pareau sa strice atmosfera de basm ai intregii procesiuni. Ei intrau, la randul lor, in salile pe care le pazeau, pentru a asista la dezbaterile ce urmau sa aiba loc. Desi tehnologia le-ar fi permis ca dezbaterile sa fie transmise, traditia era traditie si oamenii trebuiau sa fie prezenti inauntru. Pentru ca, in afara de simpla prezenta, aveau dreptul si ei sa puna intrebari...

-Toti Consulii Culorilor si ziaristii ce-i vor judeca, precum si slujitorii aferenti au intrat in sali, incepu Maestrul de Ceremonii, iar salile au fost sigilate. Incepand din acest moment, Consiliul Culorilor isi poate incepe dezbaterile! Regulile sunt cunoscute, dar traditia imi cere sa vi le repet: 50 de sali, cate una pentru fiecare stat al acestei natiuni. In fiecare sala in parte, cate 14 cupluri, 7 Vechi si 7 Noi, 7 Culori! Consulii Vechi sunt acei oameni care au avut onoarea sa ne conduca, Culoarea lor dand domeniul pe care l-au reprezentat: Alb – culoarea puritatii, la fel ca puritatea nazuintelor poporului nostru in raport cu celelalte popoare; Negru – culoarea mortii, pe care apararea acestui popor o aduce, atunci cand este nevoie; Rosu – culoarea sangelui, pe care justitia il face sa curga din venele vinovatilor; Galben – culoarea aurului, ce da stabilitate economiei noastre; Albastru – culoarea apelor, ce ne servesc ca cele mai la indemana drumuri; Roz – culoarea fericirii, pe care numai o sanatate curata o poate intretine; Bleu – culoarea cerului, catre care toti invatatorii si oamenii de cultura privisec cu nazuinta.

Consulii Noi sunt acesti oameni care au fost alesi pentru a judeca si a pune la indoiala tot ceea ce Consulii Vechi au facut si pentru a sustine, ca voce a poporului, ceea ce trebuia facut si ce va trebui facut pe viitor. Si nu in ultimul rand, ziaristii, acesti arbitrii care vor asista la dezbateri si care vor sustine legitimitatea celor spuse, prin dovezi. Ei au si dreptul de a pune intrebari cate unui Consul, iar atunci cand celalat Consul de aceeasi culoare ca el considera ca raspunsul este o minciuna, se va trece la Masuratoare. Masuratoarea inseamna ca acelui Consul suspectat de minciuna si tradare i se poate masura orice: corpul, cu oricate haine pe el, vederea, judecata si logica, cunostintele in domeniul sau ori daca spune sau nu adevarul. (De-a lungul vremii, e bine stiut ca metoda cea mai intalnita era metoda trupului, in care Consulul trebuia sa-si stie mereu masurile, aceleasi de cand si-a preluat pozitia, pentru a fi siguri ca si-a pastrat simtul masurii, dar nu va mirati, domnilor, daca vor decide altfel!)

Pedeapsa pentru minciuna dovedita esta moartea! Atat cel Vechi cat si cel Nou poate sa cada victima inselaciunii si minciunii, asa ca, daca Consulul Vechi se dovedeste a fi spus o minciuna, va plati cu viata. In schimb, daca spune adevarul, Consulul Nou isi va pierde viata, pentru ca ar submina statul si poporul prin incercarile lui malefice. Consuliul Culorilor are menirea sa descopere ce s-a decis, in fiecare stat, de s-a ajuns la aceasta stare de razboi. Cand la final va ramane numai un cuplu din fiecare Culoare, acestia se vor strange cu totii si vor avea in fata tot ce s-a facut prost si ce s-a facut bine si vor sti sa gaseasca solutia corecta pentru a ne salva din acest pericol. Fie ca onestitatea si cinstea sa fie alaturi de ei! Sa inceapa Consiliul celor 7 Culori!

Cu un gong, procesele incepura...