-Mi-e dor sa fiu mic, sa privesc din nou lumea cu ochii aia mari si cautatori si sa gasesc in fiecare zi in fiecare lucru ceva nou, ceva unic, ceva minunat... Era grozav sa fiu copil! Tin minte ca imi imaginam ce viata de explorator o sa duc si ma si vedeam cum plecam clandestin cu un vapor spre colturile neexplorate ale Africii sau Australiei...
-Fiecare varsta are frumusetea ei si daca te tot gandesti aiurea la ce momente ai lasat in urma, o sa te trezesti ca nu poti sa-ti traiesti nici prezentul. In plus, voiai sa fugi pentru ca ti-era frica de ace si nu voiai sa te prinda sfarsitul clasei a opta pe la scoala...
-Da, asa e, dar tot imi placea sa visez si, oricum, visam mai mult decat acum. Parca prea des si prea mult ma loveste realitatea in fiecare zi...
-Of... ai auzit si tu o expresie la televizor si o repeti sa te dai mare ca suna bine. Si unde - ma rog - te-a lovit realitatea ultima oara? A lasat macar o cicatrice, sa ai macar de ce sa te plangi?
-In orgoliu...
-Mai concret? e o zona cam mare...
-Pai eram aseara cu o fata...
-A, ok, trecem mai departe, oricum fetele nu-s punctul tau forte... Ai un talent innascut sa le alungi si sa dai vina pe ele dup-aia...
-...si vorbeam despre o prietena comuna care o sa plece cu bursa Erasmus in Belgia...
-Frumoasa tara! Femei mai uratele ca aici, lume civilizata, salarii muuult mai bune... Nu te du! N-o sa vrei sa te mai intorci!
-...si ma gandeam cum sa fac sa prind si eu o bursa Erasmus la Delft sau la Hamburg sau poate Frankfurt...
-Aaa! Te preocupa educatia, dupa ce ai trandavit 3 ani de zile! Mai bine mai tarziu decat niciodata, totusi!
-...dar chiar daca as prinde - ceea ce e imposibil - ar trebui sa ma ia aia de la 0 pentru ca...
-...esti praf/bata/paralel/pe langa tot ce inseamna aviatie?
-...aia au o cu totul alta abordare a materiilor.
-Adica la ei avionul zboara altfel sau ce?!
-Of! Esti enervanta! Afara e o cu totul alta modalitate de predare. Cred ca as fi mers la o facultate de stiinte aplicate daca traiam acolo. Exista si aici, da' doar ca notiune, ca faci acelasi talmes-balmes ca la orice alta facultate ridicola.
-Si de ce ai mai mers la facultate, daca tot e ridicola? Puteai sa te angajezi undeva si faci acelasi lucrul pentru tot restul vietii. Iti zisese mama ta ca ai avea o cariera stralucita de cioban...
-Foarte amuzant, ce sa zic! In primul rand ca nu ma vad facand acelasi lucru pentru tot restul vietii si in al doilea rand ca simt ca, desi nu il pun in valoare, am potential sa ajung ceva (mai) mare. Plus ca nu voiam sa raman un neica-nimeni sa se traga de sireturi cu mine toti boschetarii.
-Stii ca si boschetarii aia gandeau la fel la inceput, nu?
-Probabil, dar trebuie sa fi facut niste greseli in viata, in anumite momente cheie, de au ajuns asa. Si eu nu vreau sa fac greselile alea...
-Ha! acum tu esti amuzant! Si cum crezi ca o sa iti dai seama cand sunt momentele alea in viata, ca sa stii sa iei decizia corecta?
-Pai n-am de unde sa stiu...
-Tocmai!
-...de aceea trebuie sa iau decizia corecta in orice situatie. Doar asa pot fi sigur!
-Adica pana acum ai luat numai decizii corecte?! Sa fim seriosi...!
-Nu, dar macar ma straduiesc, nu?
-Drumul spre Iad este pavat cu intentii bune. Nu stiu cine a zis-o, da' bine mai suna!
-Pai probabil ca ar trebui sa-ti faci mai des datoria! Doar d-aia esti o constiinta, nu?
-Iar dai vina pe altii... Stii ca ma enerveaza asta! Hai ca ma duc sa discut cu alte constiinte, sigur sunt mai distractive ca tine!
-Bine, pe ploaia viitoare!
-Of... Sper sa fie seceta o vreme, te plangi cam mult cand ai ocazia!
->:P
duminică, 30 martie 2008
Index de slabiciuni (leapsa)
Am luat leapsa asta de la Zuzu si o dau mai departe acum.
Slabiciunile mele ar fi cam urmatoarele:
Slabiciunile mele ar fi cam urmatoarele:
- un sarut, un anumit sarut, nu orice sarut
- Milky Way, ciocolata alba aerata, inghetata turceasca, tort de banane, frisca de la cofetaria de pe linia lui 41
- plimbatul pe malul marii, "la botul valului", rasaritul pe plaja, briza care imi loveste fata, cloncanitul pescarusilor (sau cum c-o numi zgomotul pe care il fac ei), o melodie de vara la o terasa pe plaja cu bere rece in apropierea terenului pe care joaca fetele volei
- amintiri fericite si pozele care le imortalizeaza
- "poza perfecta"
- sa descopar mereu locuri noi si oameni noi si povesti noi
- un apus de undeva de sus de tot
Noi si ei
Mi-a luat mult pana sa ma hotarasc sa scriu ce am simtit cand am fost la simpozionul din Hamburg, dar o sa incerc acum. La inceput mi-a fost frica sa nu ma lovesc de cliseul comparatiei civilizatiei lor cu salbaticia noastra, la fel de mult cum mi-a fost teama sa nu par eu insumi un inapoiat daca am fost atat de impresionat de ce am vazut acolo intr-o singura saptamana, dar m-am hotarat sa trec peste aceste frici si sa dau glas uimirii mele.
Pentru un om care a trait in Romania 21 de ani si care a avut contact cu “altceva” abia in jurul aniversarii acelor 21 de ani, surpriza si impactul asupra mea poate nu vor mira pe cei care au fost deja “dincolo” si poate nu va fi inteles de cei care n-au facut-o inca. Si totusi, prima oara am fost in vacanta si am fost la plaja, unde te poti astepta ca oamenii sa nu fie chiar asa cum sunt ei de obicei si sa-I prinzi intr-o zi mai relaxata, pe cand la Hamburg am fost la jumatatea lui februarie, cand nu erau prea multe lucruri de gandit si prea multe motive de relaxare. Decat, poate, pentru studentii care erau in vacanta.
Poate ar trebui sa spun ca nu exista comparatie intre tara noastra si Occident si poate ar trebui sa adaug ca nu imi place sa scriu majuscula acest cuvant, dar de curand mi-am dat seama ca o merita. La toate capitolele, ne sunt superiori. Poate la capitolele negative le suntem superiori, dar nu cred ca e cineva serios cand spune ca e mandru cu asa ceva – d-asta nici nu le-am luat in considerare. Nici nu as sti cu ce sa incep sa exemplific… O sa incerc, totusi.
Prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost atunci cand am intrat in Universitatea din Hamburg si am vazut ceea ce ar trebui sa insemne o Universitate, nu batjocura de la noi – iar in categoria “batjocura” includ Universitatea Bucuresti si Politehnica, nu glume de Universitati, ca Spiru Haret sau Dimitrie Cantemir – si ceea ce inseamna sistem de educatie, in care studentii chiar vad de ce invata ceea ce au in programa. Cu alte cuvinte, au mult mai multe oe de practica si de experimentare decat poti visa la noi. Pe o scara de la 1 la 10 cu 1 cel mai slab, noi atingem un 2 iar ei tind spre 11.
Acum daca stau bine sa ma gandesc, prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost in tren, caci m-a batut soarele in cap si am decis sa merg cu trenul la Hamburg. Motivul deschizaturii mele neobisnuite a fost viteza pe care o avea trenul si modul cum se comporta el la acea viteza: 250 km/h care parea nici 40. Era atat de silentios ca nici nu-ti dadeai seama ca ajungi. Sistemul lor feroviar este atat de bine pus la punct… dar vorbim de precizia germana, deci intelegeti ce vreau sa spun cand zic ca ajungea la timp. Ce sa mai zic ca nu am mai avut melodia aia infernala in minte, cu care ma aleg de fiecare data cand ma hotarasc sa iau trenul spre casa (ta-ta ta-ta… ta-ta ta-ta…) si asta pentru ca ei nu au bucati de sina de 10 m ca la noi, ci de 10 km. Pe o scara de la 1 la 10, noi avem 1 si ei au 9,9. (A intarziat 14 minute pana sa ajunga la o statie, deci mai au si ei de imbunatatit).
O chestie pe care in viata mea nu cred ca o voi vedea pe la noi este faptul ca angajatorii pun mare pret pe angajat, nu ii desconsidera doar pentru faptul ca ei sunt sefi si sunt foarte atenti la problemele lor. Ei si-au dat seama ca un angajat bun are randament mai mare, dar noi inca nu avem destul creier incat sa concepem aceasta idee. Singura problema ar fi daca esti emigrant. Atunci intervine ultranationalismul german… Pe scara gradata a vietii de angajat, noi tindem spre 0 si ei au cam 8. (Problema imigrantilor e din ce in ce mai mare.)
Ma lovesc iar si iar de acest concept al precizie germane, asa ca o sa-l tratez separat. Ei, fata de noi, o au implementata in creierasele lor, inca din frageda pruncie, sistematic, robotic, psihotic. Totul incepe de la… si se termina la… si toata lumea stie cine sau ce inseamna “…” si toata lumea respecta “…” cu sfintenie. Psihotic, cum am mai zis. Ca sa se inteleaga ce spun, am fost dat afara dintr-un magazin imens la ora 20:01 pentru ca la ora 20:00 magazinul inchidea, ba chiar mi s-au aruncat niste priviri deloc binevoitoare. Asta e doar un exemplu, dar eu m-am lovit de astfel de situatii pe toata durata simpozionului. Pe o scara a preciziei, ei stau la nivelul 9, pentru ca la un moment dat este enervant. Pe aceeasi scara, noua ne e rusine sa existam, deci nu o sa ne asez nicaieri.
Uite ca am gasit, totusi, un capitol la care ii intrecem detasat si la care putem fi foarte mandri: femeile. Nu exista comparatie – si ma simt mandru ca zic asta – intre femeile lor si frumusetile noastre. Sunt grase si botoase, nu ca dragele noastre romance. Am vazut doar doua tipuri de femei atragatoare acolo: cele care aveau norocul sa fie slabute si cu formele gen 90-60-90 si care erau musai blonde si cu ochi albastri, si asiaticele, care pur si simplu m-au lasat masca. Dar acum vorbim de un procent prea mic din populatia feminina, fata de procentul de frumuseti de la noi. Asta a fost, dealtfel, si unul din putinele motive pentru care m-am bucurat ca m-am nascut aici. Celalalt a fost vremea, ca mie imi place soarele.
Ar mai fi multe de spus, de la cat de civilizati sunt huliganii lor la cat de normala e prostitutia la ei, dar e deja o ora si am scris deja prea mult si poate plictisesc, caci oricum as avea nevoie de multe pagini sa inchei, daca reusesc. Voi mai adauga doar faptul ca de-acum inainte ma voi gandi putin inainte de a ma simti insultat cand un occidental va stramba putin din nas cand va auzi ca sunt roman, pentru ca, desi o mare parte a populatiei se straduie sa demonstreze ca noi nu suntem chiar atat de rai si ca aia raii sunt doar tiganii, iti poti da seama singur ca acestia ar avea dreptate doar daca lucrurile ar merge prost doar acolo unde ar fi tigani, nu peste tot. Deci nu sunt cazuri singulare, asa suntem toti, la fel cum asa sunt ei, toti.
Pe o scara a civilizatiei, noi ne straduim sa ajungem la modul de viata din perioada interbelica, pe cand ei traiesc in prezent.
Pentru un om care a trait in Romania 21 de ani si care a avut contact cu “altceva” abia in jurul aniversarii acelor 21 de ani, surpriza si impactul asupra mea poate nu vor mira pe cei care au fost deja “dincolo” si poate nu va fi inteles de cei care n-au facut-o inca. Si totusi, prima oara am fost in vacanta si am fost la plaja, unde te poti astepta ca oamenii sa nu fie chiar asa cum sunt ei de obicei si sa-I prinzi intr-o zi mai relaxata, pe cand la Hamburg am fost la jumatatea lui februarie, cand nu erau prea multe lucruri de gandit si prea multe motive de relaxare. Decat, poate, pentru studentii care erau in vacanta.
Poate ar trebui sa spun ca nu exista comparatie intre tara noastra si Occident si poate ar trebui sa adaug ca nu imi place sa scriu majuscula acest cuvant, dar de curand mi-am dat seama ca o merita. La toate capitolele, ne sunt superiori. Poate la capitolele negative le suntem superiori, dar nu cred ca e cineva serios cand spune ca e mandru cu asa ceva – d-asta nici nu le-am luat in considerare. Nici nu as sti cu ce sa incep sa exemplific… O sa incerc, totusi.
Prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost atunci cand am intrat in Universitatea din Hamburg si am vazut ceea ce ar trebui sa insemne o Universitate, nu batjocura de la noi – iar in categoria “batjocura” includ Universitatea Bucuresti si Politehnica, nu glume de Universitati, ca Spiru Haret sau Dimitrie Cantemir – si ceea ce inseamna sistem de educatie, in care studentii chiar vad de ce invata ceea ce au in programa. Cu alte cuvinte, au mult mai multe oe de practica si de experimentare decat poti visa la noi. Pe o scara de la 1 la 10 cu 1 cel mai slab, noi atingem un 2 iar ei tind spre 11.
Acum daca stau bine sa ma gandesc, prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost in tren, caci m-a batut soarele in cap si am decis sa merg cu trenul la Hamburg. Motivul deschizaturii mele neobisnuite a fost viteza pe care o avea trenul si modul cum se comporta el la acea viteza: 250 km/h care parea nici 40. Era atat de silentios ca nici nu-ti dadeai seama ca ajungi. Sistemul lor feroviar este atat de bine pus la punct… dar vorbim de precizia germana, deci intelegeti ce vreau sa spun cand zic ca ajungea la timp. Ce sa mai zic ca nu am mai avut melodia aia infernala in minte, cu care ma aleg de fiecare data cand ma hotarasc sa iau trenul spre casa (ta-ta ta-ta… ta-ta ta-ta…) si asta pentru ca ei nu au bucati de sina de 10 m ca la noi, ci de 10 km. Pe o scara de la 1 la 10, noi avem 1 si ei au 9,9. (A intarziat 14 minute pana sa ajunga la o statie, deci mai au si ei de imbunatatit).
O chestie pe care in viata mea nu cred ca o voi vedea pe la noi este faptul ca angajatorii pun mare pret pe angajat, nu ii desconsidera doar pentru faptul ca ei sunt sefi si sunt foarte atenti la problemele lor. Ei si-au dat seama ca un angajat bun are randament mai mare, dar noi inca nu avem destul creier incat sa concepem aceasta idee. Singura problema ar fi daca esti emigrant. Atunci intervine ultranationalismul german… Pe scara gradata a vietii de angajat, noi tindem spre 0 si ei au cam 8. (Problema imigrantilor e din ce in ce mai mare.)
Ma lovesc iar si iar de acest concept al precizie germane, asa ca o sa-l tratez separat. Ei, fata de noi, o au implementata in creierasele lor, inca din frageda pruncie, sistematic, robotic, psihotic. Totul incepe de la… si se termina la… si toata lumea stie cine sau ce inseamna “…” si toata lumea respecta “…” cu sfintenie. Psihotic, cum am mai zis. Ca sa se inteleaga ce spun, am fost dat afara dintr-un magazin imens la ora 20:01 pentru ca la ora 20:00 magazinul inchidea, ba chiar mi s-au aruncat niste priviri deloc binevoitoare. Asta e doar un exemplu, dar eu m-am lovit de astfel de situatii pe toata durata simpozionului. Pe o scara a preciziei, ei stau la nivelul 9, pentru ca la un moment dat este enervant. Pe aceeasi scara, noua ne e rusine sa existam, deci nu o sa ne asez nicaieri.
Uite ca am gasit, totusi, un capitol la care ii intrecem detasat si la care putem fi foarte mandri: femeile. Nu exista comparatie – si ma simt mandru ca zic asta – intre femeile lor si frumusetile noastre. Sunt grase si botoase, nu ca dragele noastre romance. Am vazut doar doua tipuri de femei atragatoare acolo: cele care aveau norocul sa fie slabute si cu formele gen 90-60-90 si care erau musai blonde si cu ochi albastri, si asiaticele, care pur si simplu m-au lasat masca. Dar acum vorbim de un procent prea mic din populatia feminina, fata de procentul de frumuseti de la noi. Asta a fost, dealtfel, si unul din putinele motive pentru care m-am bucurat ca m-am nascut aici. Celalalt a fost vremea, ca mie imi place soarele.
Ar mai fi multe de spus, de la cat de civilizati sunt huliganii lor la cat de normala e prostitutia la ei, dar e deja o ora si am scris deja prea mult si poate plictisesc, caci oricum as avea nevoie de multe pagini sa inchei, daca reusesc. Voi mai adauga doar faptul ca de-acum inainte ma voi gandi putin inainte de a ma simti insultat cand un occidental va stramba putin din nas cand va auzi ca sunt roman, pentru ca, desi o mare parte a populatiei se straduie sa demonstreze ca noi nu suntem chiar atat de rai si ca aia raii sunt doar tiganii, iti poti da seama singur ca acestia ar avea dreptate doar daca lucrurile ar merge prost doar acolo unde ar fi tigani, nu peste tot. Deci nu sunt cazuri singulare, asa suntem toti, la fel cum asa sunt ei, toti.
Pe o scara a civilizatiei, noi ne straduim sa ajungem la modul de viata din perioada interbelica, pe cand ei traiesc in prezent.
Lista din galeata...
Am intrat de cateva minute in secta celor care au vazut "The Bucket List" si ma tot intreb - cam de pe la jumatatea filmului, de fapt - de ce am vazut numai reactii solemne de la cei care au avut norocul sa il vada inaintea mea, pentru ca pe mine, unul, m-a distrat foarte mult. Pentru cei care nu au vazut inca filmul, ii sfatuiesc sa il vada, pentru ca merita toate cele 97 de minute ale sale. Pentru ceilalti, pot sa citeasca ce scriu mai jos.
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)