Dragostea ar trebui sa fie amuzanta. Viata ar trebui sa fie amuzanta. Ar trebui sa stim cu totii ce inseamna sa fii fericit si nu cateodata, ci ar trebui sa fie o stare de spirit. Ar trebui sa radem si sa ne bucuram in fiecare zi. Dar nu! Cineva, la un moment dat, a zis ca viata noastra e prea usoara asa cum e, asa ca a inventat minciuna. Si o data cu ea au venit si restul de necazuri. Am uitat cum e sa avem incredere in ceilalti, ne suspectam reciproc ca suntem niste mincinosi si am uitat sa traim viata asa cum ar trebui.
Expresia ‘traieste clipa’ spune totul despre cum am ajuns noi acum. ‘A trai clipa’ inseamna a-ti lua viata in piept, a trece dincolo de limite, a te bucura de fiecare clipa care ti-a mai ramas, cand, de fapt, asta insemna odata ‘a trai’. Dar acum nu mai stim sa ‘traim’, mai degraba vegetam. Ne ducem vietile din ce in ce mai neinsemnate de pe-o zi pe alta, inertial, dand dintr-un lucru intr-altul si uitam de la o zi la alta ca traim si sa traim. Suntem prea ancorati in realitatea asta bolnava ca sa ne mai ramana vreun pic de timp si pentru noi, sa ne dam seama ca ceva nu e in regula cu noi si ca ceva trebuie schimbat.
Viata nu ne-o citim in ziarele de scandal pe care le luam gratuit de la metrou, nu ne-o povestesc prezentatorii de stiri sau emisiunile mondene. Ne pasa prea mult de ceilalti ca sa ne mai pese de noi, ne pasa prea mult de ce cred ei despre noi si uitam sa mai credem noi ceva despre noi. Adevarul il fac atii si noi il preluam ca niste zombie.
Suntem singurii care putem sa schimbam lumeam in mai bine, dar nu o facem din principiul autodistrugerii care e atat de adanc infipt in fiinta noastra: sa moara si capra vecinului. In loc sa invatam sa ne ajutam reciproc si sa traim intr-o lume mai buna si mai frumoasa, mai fericita, ne dam cu parul in cap cu prima ocazie cand unul dintre noi se ridica din multime. Avem o ura nefireasca pentru cei din jurul nostru, cand ar trebui sa ne sustinem reciproc sa ne ridicam. ‘O mana spala pe alta’, dar nu si in cazul nostru. La noi e ‘scapa cine poate’, o variant moderna a ‘supravietuirii celui mai puternic’. Nu ne iubim intre noi decat daca ne aduce vreun beneficiu. Suntem cea mai egoista specie care a locuit vreodata Pamantul si singura care o sa il duca la pierzanie. In inconstienta noastra infinita, nu ne mai pasa ca lumea din jurul nostru moare, putin cate putin, si ca, in curand, n-o sa mai avem peste ce sa ‘domnim’. Nu ne mai pasa ca traim undeva intre ‘dupa mine potopul’ si ‘satul arde si baba se piaptana’, pentru ca lumea se schimba cu fiecare clipa si fiecare trebuie in clipa asta sa fie sus, in varful piramidei propriei noastre distrugeri. Cine stie ce fel de satisfactie bolnava trebuie sa aiba cel care acum sta in varful ei si isi freaca mainile, mandru de ce a realizat si, mai ales, mandru ca toata lumea e la picioarele lui. Sau, ma rog, ce a mai ramas din ea.
Popoare mor de foame ca sa aiba o mana de oameni sampanie la chiuveta, considerandu-se mai egali decat altii. Cei mai bogati 300 de oameni din lume sunt la fel de bogati cat cei mai saraci 2 miliarde. O data cu bogatia a murit orice urma de omenie din noi. Ne vindem ieftin, prea ieftin, ca sa traim cateva zile mai bine. Dar ce e cel mai grav e ca intotdeauna vrem sa traim cateva zile ‘mai bine decat ala’, nu mai bine decat o duceam odata.
Desteptati-va, oameni buni! O viata avem, si pe aia o irosim! In loc sa lucram impreuna ca sa facem lumea asta o lume mai buna, ne batem sa o distrugem. Trebuie sa ne oprim si trebuie sa ne oprim acum, cat inca mai avem ce salva. Altfel, copiii nostri si copiii copiilor nostri, daca cei din urma vor mai exista, nu vor mai avea o lume ca a noastra de care sa se bucure. Si nu vor sti ce inseamna bucuria vietii, pentru ca pentru ei va exista doar supravieture. Trebuie sa deschidem ochii si sa ne deschidem sufletul, sa ne unim acum, in ceasul al doisprezecelea, ca sa incercam sa mai schimbam ceva. Trebuie sa invatam sa ne ajutam intre noi ‘gratuit’, trebuie sa invatam ce inseamna ‘omenia’, trebuie sa ne aducem aminte ce insemna sa te bucuri de viata, trebuie sa redam vechiul sens cuvantului ‘a trai’. Trebuie sa vedem bucuria din ochii celui necajit cand necazul i se sfarseste. Trebuie sa privim in ochii noilor-nascuti si sa le promitem ca exista un viitor si pentru ei. Trebuie sa vedem lumea ca si cum ar fi prima oara cand deschidem ochii in toata viata, sa ne minunam de cat de frumoasa este lumea salbaticiilor si trebuie sa invatam sa ne retragem si sa le lasam in pace. Trebuie sa simtim briza marii si sa vedem jocul delfinilor si sa invatam sa le protejam pe toate. Trebuie sa vedem toata viata din jurul nostru si sa incercam sa o protejam si sa le-o aratam si altora, sa se minuneze si ei de cat de frumos e Universul de langa noi.
Trebuie sa ne trezim si sa invatam din nou sa traim. Numai asa mai avem o sansa.
duminică, 9 noiembrie 2008
vineri, 7 noiembrie 2008
Eu si ei...
Am o problema cu spatele. M-am lovit cand jucam fotbal, iar dupa doua saptamani durerea nu trecuse, asa ca am fost la spital. Mai fusesem o data, mai demult, si mi se paruse in limitele acceptabilului sa stau o jumatate de ora, cand mai erau cateva persoane in fata mea. De data asta, mi s-a aratat adevarata fata a sistemului sanitar de la noi.
Cand am ajuns la etajul doi al ambulatoriului de la Eroilor, m-a intampinat o mireasma specific spitaliceasca si o mica coada, de 4 persoane, care astepta civilizata sa intre la doctorita. Eram la Neurologie si putea parea normal sa se acorde mai mult timp fiecarei persoane, pentru ca nu te joci cand e vorba de nervi, dar sa intre o persoana la jumatate de ora friza ridicolul! Doua doamne in varsta si-au facut un calcul rapid si mai aveau de asteptat cam 3 ore, asa ca au plecat dezamagite. Nu mai spun, ca era un frig pe acel hol de ziceai ca e iarna! Nu cred ca temperatura depasea 10 grade, desi afara erau sigur 20. Din cand in cand, vreunul dintre noi se mai ridica de pe banca si mai facea o tura de etaj, sa se desmorteasca.
Iese prima fata si o femeie care astepta la coada o ia la intrebari, curioasa sa afle motivele pentru care a tinut-o jumatate de ora. De ce? Simplu: 20 de minute doctorita s-a intretinut cu asistena si nici n-a mai bagat-o in seama pe tanara pacienta. Printre noi - stupoare, perplex, uimire si, in cele din urma, resemnare. Daca nu as fi fost atat de ingrijorat de durerea de spate, m-as fi ridicat si as fi plecat, dar asa mi-am ridicat gulerul la bluza, am tras fermoarul pana-n gat si m-am pus iar pe asteptare. (Slavite fie mp3-urile si cardul de memorie de 1 GB!!!) In cele din urma, intru si eu. Curios, extrem de curios, nu ii ia mai mul de 5-10 minute sa ma diagnosticheze si sa imi dea un tratament. Dar aud:
"Cati mai sunt care asteapta? Am timp pana la 2?" intreaba doctorita, vizibil sictirita. (Era 12 si mai erau 4 persoane dupa mine.)
"Mai sunt multi, nu cred ca aveti timp azi!" ii raspunde asistenta.
"Spune-le sa vina maine!"
In sinea mea, mi-a picat falca. Cred ca s-a izbit de pamant, nu alta. In realitatea, m-am blocat, asa, vreo cateva secunde, inca incercand sa procesez ce am auzit. Noroc (?!) ca nu interesam pe nimeni.
Seara m-am intors la spital, pentru recuperarea fizica. Alta coada, alte ore de asteptare, doar frigul a ramas acelasi, poate si peretii seamana intre ei: probabil ultima lor varuiala a fost inainte de revolutie. Alta lume, totusi... Daca la Neurologie era acceptabil, la recuperare nu mi-a placut: cele 2 ore petrecute pe holul de asteptare mi-au lasat amintiri neplacute: copii mici, de nici 5 ani, cu probleme grave de miscare sau tineri de varsta mea, care inca invatau sa mearga... Ma treceau fiori de fiecare data cand mai vedeam cate unul.
Cand am intrat in cabinet, am observat ca doctorita era cam ciudatica, caci purta un batic ce ii infasura capul si gatul, lasand, totusi, o mare parte a fetei la vedere. Parea mai degraba o maicuta dupa aspect, dar si dupa miscarile lente si dupa tonalitatea vocii, dar mi-am dat seama ca era imbracata asa pentru ca era frig in cabinet. M-a trimis la un cabinet de langa, la raze, iar apoi am mai motait in frigul ala vreo 30-40 de minute, pana cand mi-a pus un diagnostic si m-a lasat sa plec.
Abia astept sa plec din tara, sa scap de medicii astia imbecili...
Cand am ajuns la etajul doi al ambulatoriului de la Eroilor, m-a intampinat o mireasma specific spitaliceasca si o mica coada, de 4 persoane, care astepta civilizata sa intre la doctorita. Eram la Neurologie si putea parea normal sa se acorde mai mult timp fiecarei persoane, pentru ca nu te joci cand e vorba de nervi, dar sa intre o persoana la jumatate de ora friza ridicolul! Doua doamne in varsta si-au facut un calcul rapid si mai aveau de asteptat cam 3 ore, asa ca au plecat dezamagite. Nu mai spun, ca era un frig pe acel hol de ziceai ca e iarna! Nu cred ca temperatura depasea 10 grade, desi afara erau sigur 20. Din cand in cand, vreunul dintre noi se mai ridica de pe banca si mai facea o tura de etaj, sa se desmorteasca.
Iese prima fata si o femeie care astepta la coada o ia la intrebari, curioasa sa afle motivele pentru care a tinut-o jumatate de ora. De ce? Simplu: 20 de minute doctorita s-a intretinut cu asistena si nici n-a mai bagat-o in seama pe tanara pacienta. Printre noi - stupoare, perplex, uimire si, in cele din urma, resemnare. Daca nu as fi fost atat de ingrijorat de durerea de spate, m-as fi ridicat si as fi plecat, dar asa mi-am ridicat gulerul la bluza, am tras fermoarul pana-n gat si m-am pus iar pe asteptare. (Slavite fie mp3-urile si cardul de memorie de 1 GB!!!) In cele din urma, intru si eu. Curios, extrem de curios, nu ii ia mai mul de 5-10 minute sa ma diagnosticheze si sa imi dea un tratament. Dar aud:
"Cati mai sunt care asteapta? Am timp pana la 2?" intreaba doctorita, vizibil sictirita. (Era 12 si mai erau 4 persoane dupa mine.)
"Mai sunt multi, nu cred ca aveti timp azi!" ii raspunde asistenta.
"Spune-le sa vina maine!"
In sinea mea, mi-a picat falca. Cred ca s-a izbit de pamant, nu alta. In realitatea, m-am blocat, asa, vreo cateva secunde, inca incercand sa procesez ce am auzit. Noroc (?!) ca nu interesam pe nimeni.
Seara m-am intors la spital, pentru recuperarea fizica. Alta coada, alte ore de asteptare, doar frigul a ramas acelasi, poate si peretii seamana intre ei: probabil ultima lor varuiala a fost inainte de revolutie. Alta lume, totusi... Daca la Neurologie era acceptabil, la recuperare nu mi-a placut: cele 2 ore petrecute pe holul de asteptare mi-au lasat amintiri neplacute: copii mici, de nici 5 ani, cu probleme grave de miscare sau tineri de varsta mea, care inca invatau sa mearga... Ma treceau fiori de fiecare data cand mai vedeam cate unul.
Cand am intrat in cabinet, am observat ca doctorita era cam ciudatica, caci purta un batic ce ii infasura capul si gatul, lasand, totusi, o mare parte a fetei la vedere. Parea mai degraba o maicuta dupa aspect, dar si dupa miscarile lente si dupa tonalitatea vocii, dar mi-am dat seama ca era imbracata asa pentru ca era frig in cabinet. M-a trimis la un cabinet de langa, la raze, iar apoi am mai motait in frigul ala vreo 30-40 de minute, pana cand mi-a pus un diagnostic si m-a lasat sa plec.
Abia astept sa plec din tara, sa scap de medicii astia imbecili...
vineri, 17 octombrie 2008
Feaşăn & Şoping
Urasc moda. Din tot sufletul. Urasc cuvantul "fashion", urasc existenta cuvantului "fashion", urasc persoana care s-a hotarat sa foloseasca pentru prima oara in romana "fashion" in loc de "moda" si il mai urasc si pe englezul care s-a scarpinat o data in cap si i-a iesit cuvantul "fashion" pe gura.
Detest shoppingul, atat cuvantul cat si actiunea pe care o cuprinde. Urasc ca nu se mai foloseste "a merge la cumparaturi" si se foloseste "a merge la shopping". Urasc ca exista Shopping Center-e sau City-uri. Urasc ca se considera ca mergi la cumparaturi cand iti iei zarzavaturi, carne sau sucuri, dar cand zici shopping e musai vorba de haine sau incaltaminte. Deasemenea, tot ce am zis de 'fashion' e valabil si pentru 'shopping'.
Si acum sa explic de ce:
Iubesc femeile, dar detest Femeia. Nu sunt misogin. Cred. Dar nu inteleg Femeia si mi se pare oarecum dusa in unele momente. Unul din momentele alea este atunci cand merge la cumparat haine&incaltaminte. Atunci cand se duce sa-si ia o poseta este un adevarat mister pentru mine... Cumparaturile sunt, pentru ele, asa cum sunt marimea penisului la noi: cine poate mai mult e mai tare. La fel cum lor li se pare fara logica de ce suntem noi asa nelinistiti de dotarile la purtator (o data ce este depasita o anumita valoare-critica), la fel si noi suntem cu totul nedumeriti ca ele continua sa mearga sa-si cumpere 'cele necesare' chiar si atunci cand dulapul nu se mai inchide...
Cineva, la un moment dat, s-a prins de criza asta feminina care poarte numele de "shopping". Probabil ca era pe undeva prin Antichitate, ca nu stiu perioada in care sa nu fi fost la moda o chestie... Anyway, ideea e ca cineva a descoperit ca femeile trebuie mereu sa fie in pas cu moda. (Era si logic, pentru ca si noi, ca orice animale de pe planeta asta, trebuie sa ne atragem partenerul de sex opus prin ceva: paunul are penele, pinguinul cantecul, cerbul coarnele, noi avem hainele care sa puna in valoare anumite dotari.) Problema este ca a zis mai departe si moda s-a extins. Sau, mai bine zis, a inceput sa existe si sa se schimbe, la inceput o data la cateva decenii, apoi la cativa ani si, mai nou, de la an la an si de la anotimp la anotimp. Iar vina este a masei uniforme de tembele care nu pot sa impresioneze un tip decat prin posterior si bust, ceea ce e impresionant, pentru ca, inainte, moda era rezervata numai clasei superioare si micii burghezii. Acum pana si tata Marghioala de la colt e la moda. Daaaaar... nu merge la shopping, ci la cumparaturi (!!), caci adeptele adevarate ale shoppingului pot fi doar fetele/femeile cu bani doldora, care sunt in stare sa cheltuiasca sute si mii de euro (unele tembele ajung la zeci de mii de euro, dar creierul meu nu vrea sa concepa asa o suma) pe anumite accesorii care, pe langa o calitate cu adevarat mai buna, mai au ceva cu mult mai de pret: brandul. Si se stie ca in ziua de azi banul este cel care are intaietate in absolut orice domeniu, asa ca nu e de mirare ca toate tipele din ziua de azi se cer sa mearga la shopping si nu la cumparaturi, pentru ca au impresia ca asta implica si stil. Dar, evident, se inseala.
Mi-a venit sa ma dau cu capul de pereti in momentul in care, anul trecut, in vacanta din Grecia, am vazut ca exista o excursie cu titlul "Shopping in Salonic", pentru ca nu puteam concepe sa te duci sa vizitezi un oras cu scopul expres de a cumpara lucruri si atat... Nici acum nu pot sa concep sa petreci o zi cautand in continuu haine sau incaltaminte, cu atat mai putin daca ai deja destule, cum e cazul multor femei. Dar e natura feminina, deci nu trebuie sa inteleg, pana la urma...
Si totusi, incerc sa inteleg... si ajung la aceeasi concluzie: suntem niste animale intr-o jungla moderna. Femeile fac ceea ce orice femeie din orice alta specie face: se pune in valoare prin orice mijloc ca sa atraga masculul alfa. Intamplare face ca mijlocul lor sa fie fashionul Asa ca masculul alfa va fi atras de femeia cea mai la moda. Si specia continua. Si mie imi pare rau, pentru ca speram sa fim cu adevarat niste fiinte superioare, dar nu suntem.
Ca o concluzie finala, pentru ca stiu sigur ca am luat-o pe campii si nu s-a inteles nimic, urasc fashionul si shoppingul pentru imi amintesc de fiecare data cat de animale am ramas si cat de desarte sunt toate ideile ca suntem mai evoluati decat restul vietatilor de pe glob. :(
Detest shoppingul, atat cuvantul cat si actiunea pe care o cuprinde. Urasc ca nu se mai foloseste "a merge la cumparaturi" si se foloseste "a merge la shopping". Urasc ca exista Shopping Center-e sau City-uri. Urasc ca se considera ca mergi la cumparaturi cand iti iei zarzavaturi, carne sau sucuri, dar cand zici shopping e musai vorba de haine sau incaltaminte. Deasemenea, tot ce am zis de 'fashion' e valabil si pentru 'shopping'.
Si acum sa explic de ce:
Iubesc femeile, dar detest Femeia. Nu sunt misogin. Cred. Dar nu inteleg Femeia si mi se pare oarecum dusa in unele momente. Unul din momentele alea este atunci cand merge la cumparat haine&incaltaminte. Atunci cand se duce sa-si ia o poseta este un adevarat mister pentru mine... Cumparaturile sunt, pentru ele, asa cum sunt marimea penisului la noi: cine poate mai mult e mai tare. La fel cum lor li se pare fara logica de ce suntem noi asa nelinistiti de dotarile la purtator (o data ce este depasita o anumita valoare-critica), la fel si noi suntem cu totul nedumeriti ca ele continua sa mearga sa-si cumpere 'cele necesare' chiar si atunci cand dulapul nu se mai inchide...
Cineva, la un moment dat, s-a prins de criza asta feminina care poarte numele de "shopping". Probabil ca era pe undeva prin Antichitate, ca nu stiu perioada in care sa nu fi fost la moda o chestie... Anyway, ideea e ca cineva a descoperit ca femeile trebuie mereu sa fie in pas cu moda. (Era si logic, pentru ca si noi, ca orice animale de pe planeta asta, trebuie sa ne atragem partenerul de sex opus prin ceva: paunul are penele, pinguinul cantecul, cerbul coarnele, noi avem hainele care sa puna in valoare anumite dotari.) Problema este ca a zis mai departe si moda s-a extins. Sau, mai bine zis, a inceput sa existe si sa se schimbe, la inceput o data la cateva decenii, apoi la cativa ani si, mai nou, de la an la an si de la anotimp la anotimp. Iar vina este a masei uniforme de tembele care nu pot sa impresioneze un tip decat prin posterior si bust, ceea ce e impresionant, pentru ca, inainte, moda era rezervata numai clasei superioare si micii burghezii. Acum pana si tata Marghioala de la colt e la moda. Daaaaar... nu merge la shopping, ci la cumparaturi (!!), caci adeptele adevarate ale shoppingului pot fi doar fetele/femeile cu bani doldora, care sunt in stare sa cheltuiasca sute si mii de euro (unele tembele ajung la zeci de mii de euro, dar creierul meu nu vrea sa concepa asa o suma) pe anumite accesorii care, pe langa o calitate cu adevarat mai buna, mai au ceva cu mult mai de pret: brandul. Si se stie ca in ziua de azi banul este cel care are intaietate in absolut orice domeniu, asa ca nu e de mirare ca toate tipele din ziua de azi se cer sa mearga la shopping si nu la cumparaturi, pentru ca au impresia ca asta implica si stil. Dar, evident, se inseala.
Mi-a venit sa ma dau cu capul de pereti in momentul in care, anul trecut, in vacanta din Grecia, am vazut ca exista o excursie cu titlul "Shopping in Salonic", pentru ca nu puteam concepe sa te duci sa vizitezi un oras cu scopul expres de a cumpara lucruri si atat... Nici acum nu pot sa concep sa petreci o zi cautand in continuu haine sau incaltaminte, cu atat mai putin daca ai deja destule, cum e cazul multor femei. Dar e natura feminina, deci nu trebuie sa inteleg, pana la urma...
Si totusi, incerc sa inteleg... si ajung la aceeasi concluzie: suntem niste animale intr-o jungla moderna. Femeile fac ceea ce orice femeie din orice alta specie face: se pune in valoare prin orice mijloc ca sa atraga masculul alfa. Intamplare face ca mijlocul lor sa fie fashionul Asa ca masculul alfa va fi atras de femeia cea mai la moda. Si specia continua. Si mie imi pare rau, pentru ca speram sa fim cu adevarat niste fiinte superioare, dar nu suntem.
Ca o concluzie finala, pentru ca stiu sigur ca am luat-o pe campii si nu s-a inteles nimic, urasc fashionul si shoppingul pentru imi amintesc de fiecare data cat de animale am ramas si cat de desarte sunt toate ideile ca suntem mai evoluati decat restul vietatilor de pe glob. :(
vineri, 15 august 2008
Amintiri muzicale
Uite o lista cu cateva melodii care imi placeau cand eram mic:
- Made in Romania:
- Genius - Vara
- N&D - Vino la mine
- Body&Soul - Superfemei
- L.A. - Ochii tai
- Valahia - Banana, La mare, la soare, Banii si fetele Ce fan mai eram! :)))))
- Caravanele - nu mai stiu a cui era :(
- 3 Sud-Est - Ai plecat
2. Made altundeva:
- Nana - Lonely, He's comming, Let it rain - Nana era cuul :D
- Los del Rio - Macarena - doar pigmeii si aborigenii n-au auzit (inca) de melodia asta
- Backstreet Boys - We'v got it goin' on, Get down, Everybody (Backstreet's back), The call - da, recunosc, am fost atins de febra BSB; bine ca mi-a trecut!
- Mr. President - Coco Jumbo - "ia, ia, ia coco giamboooo....!"
- Westlife - Uptown girl - e remake, da' e dragut
- 5ive - Slam dunk da funk, If 'ya gettin' down, When the lights go out, Everybody get up, Got the feelin' - nu va speriati, aveam o caseta pe care o ascultam cand imi faceam temele; ajungi sa-ti placa, la un moment dat
- Peter Andre - Mysterious girl - asta e de vara si mie imi plac melodiile de vara
- Boomfunk MC's - Freestyler - un fel de Macarena a freestyle-ului
- Dario G - Carnaval de Paris - melodia asta ma face sa ma gandesc la cam ce ar trebui sa fie fotbalulu (e de la videoclip, probabil)
- Snap! - The power
- MC Hammer - U can't touch this
- Ace of Base - All that she wants, Happy nation, Don't turn around - am avut un episod si cu astia
- Haddaway - What is love?
- Londonbeat - I've been thinkin' about you
- Los Lobos & Antonio Banderas - Cancion del Mariachi - ca am vazut filmul
- Los Lobos - La Bamba
- Eddy Grant - Gimme Hope Joa'nna - pe atunci nu stiam despre ce e vorba in melodie
- Robert Miles - Children (Dream Version)
- Lou Bega - Mambo no. 5, The Trumpet part II - trompeta o mai ascult si acum cu placere
- Ricky Martin - Maria, Copa de la vida
- Faithless - Insomnia, God is a DJ, We come 1
- Scooter - Fire, Call me manana
- Prodigy - Smack my bitch up, No good, Voodoo people, Poison, Breathe
(Cam ultimele 3 formatii sunt cele spre ale caror gen m-am indreptat.)
Trebuie sa recunosc ca mi-e lene sa stau sa caut toate melodiile pe care le-am pus la categoria "straineze", dar poate am ajutat pe careva sa-si aduca aminte de unele formatii sau de unii solisti care le-au placut in trecut.
Viata bate filmul. Il face KO din prima runda
De obicei ma uit la filme cu tot felul de drame/momente amuzante/momente terifiante si imi spun ca mie nu poate sa mi se intample asa ceva. Niciodata. Si apoi viata imi mai da un sut in fund de sa-l tin minte mereu. Iata sutul de saptamana asta:
O sa zic din start ca eroul principal nu sunt eu, ci sora mea, dar intamplarea a afectat mai multe persoane, deci am voie sa povestesc. Sa mai zic ca eroul celalalt (oarecum "ala rau") e un tip din Bucuresti care se intampla sa fie prietenul ei. Sau asa cred ei. Pentru ca, practic, atunci cand s-au vazut ultima oara, sora mea avea un prieten de care voia sa se desparta si, din cate am inteles, au hotarat ca sunt iubiti via mobil. (Slavita tehnologie, ce ne-am face fara tine?) Dar asta nu e un lucru chiar benefic, mai ales cand cel putin unul dintre ei e mai gelos din fire. Distanta + gelozie = telenovela.
Si totusi, intr-un stil pur telenovelistic, eroina noastra vrea sa evite orice situatie de a-i oferi eroului inca nedefinit pozitiv/negativ de a fi gelos, asa ca isi sterge practic toata agenda cu numere de baieti care au mai cautat-o in ultimul timp si da de inteles oricaruia dintre ei ca vrea sa faca orice ca sa lupte pentru el. (Nu, nu inventez, nu e nici telenovela si nici film siropos. E cruda realitate.) Intre timp, eroina noastra trebuie sa si lupte ca sa aiba un viitor mai bun. Adica invata pentru un examen extrem de important, pentru INM, pentru care si eroul nostru studiaza de zor. Si cand spun ca invata, ma refer la faptul ca-si petrece toata ziulica printre nu stiu cate carti ca sa invete minimum 100 de pagini pe zi. Pentru un politehnist ca mine, asta e inuman...
Dar se facea, alaltaieri, ca sora mea voia o pauza de la invatat si se ducea sa-si cumpere o saorma si sa ia putin aer. In paralel, se facea ca eu - da, si eu particip la actiune, ba chiar prea mult - ma intorceam de afara si voiam sa o intreb pe sora mea daca nu vrea sa iasa pe afara sa plimbam catelul si sa mai vedem cine mai lalaie la "Callatis". Dar soarta a intervenit si nu a raspuns la telefon - lucru pentru care avea sa verse multe lacrimi mai tarziu. Intr-al treilea plan, eroul nostru tocmai isi punea net si voia sa intre pe mess...
Revenind la primul plan, sora mea da peste unul dintre tipii de care voia sa scape si care era foarte insistent, asa ca sta sa ii explice ca vrea sa o lase in pace o data pentru totdeauna. Eu, in acest timp, ajunsesem deja acasa si stateam pe net, cand am vazut statusul eroului negativ (din momentul asta e negativ...), care zicea ceva de mandria de a fi rapidist si situatia nasoala de a fi stelist, asa ca am inceput o mica discutie pe tema asta. Pana cand, la un moment dat, "a intervenit soarta", dupa cum sustine eroul. Cumva, ceva sau cineva din capul meu, mi-a zis sa ii zic lui, fara sa fiu macar intrebat, ca ea nu e acasa si ca e la "Callatis", cu o colega de-a ei, Madalina. (Acesta a fost momentul meu de glorie in aceasta intamplare, caci de la asta a pornit tot. Asta pentru ca fata respectiva era plecata de doua zile, dar eu nu stiam, caci o zisesem intr-o doara, pe cand el stia.) In planul III, eroul negativ vrea sa o sune pe eroina din prim-plan, care nu ii raspunde, de frica sa nu se supere ca discuta cu dobitocul respectiv. Observand ca nu i se raspunde si facand conectiune cu faptul ca Madalina nu mai e in oras, eroul negativ ajunge la concluzia pripita ca eroina il inseala.
Eroina se intoarce acasa si vorbeste cu eroul negativ care asculta rece si distant cum ea il minte ca a ramas in camera sa invete - asta pentru ca eu nu ii spusesem de discutia mea cu el. Dupa un apelativ distant de "la revedere", eroina se prinde ca e ceva, asa ca ma supune unui scurt interogatoriu unde vede buba, asa ca se pune sa incerce sa vada ce mai e de facut. Eroul negativ ii spune ca el nu mai vrea sa auda de ea, ca i-a insultat inteligenta mintindu-l si ca totul s-a dus in momentul in care a vazut cum il minte. Discutia se incheie si la sfatul meu cel inteligent, ea ii spune tot adevarul, moment in care el ii spune sa nu il mai caute. Eroina e distrusa si incepe sa planga. Rau de tot...
Cu chiu cu vai, adoarme si a doua zi plange incontinuu toata ziua, desi mama mea o scoate din casa cateva ore ca sa fie sigura ca nu i se intampla nimic. Eroina e devasta total, nu mai stie ce e cu ea, nu mai vede nici un viitor fara el... (Repet, s-a intamplat. Nu am citit nici un roman siropos, nu m-am uitat la "Sarmana Maria", nu am ascultat melodii plangacioase care sa-mi impinga imaginatia in sensul asta...) Eroul negativ ii trimite, la un moment dat, un SMS in care o roaga sa inceteze cu apelurile si sa il uite.
Vine seara, sora mea inca nu a mancat nimic, zice ca nu poate, ca nu ii e foame, asa ca toata familia incearca sa o convinga sa manance. Dupa ce sunt mustruluit in mai multe randuri pentru faptul ca i-am distrus viata surorii mele - Iei! Invartiti si voi cutitul in rana! Parca eu nu mi-am dat seama ce am putut sa fac, dintr-o mare prostie... - incercam, macar, sa ii explicam ca el e ala prost, daca ajunge la astfel de concluzii, ca n-are incredere in ea...
La un moment dat, intra eroul negativ pe mess, asa ca, la insistentele surorii mele, incerc sa vorbesc cu el. Data fiind situatia si tot stresul indurat de-a lungul zilei, nu pot sa spun ca i-am vorbit prea frumos. Soarta a facut ca aseara sa se joace Galatasaray - Steaua, deci am renuntat la discutie ca sa ma uit la meci. Asa ca sora mea a preluat fraiele. Cum-necum, dupa 2 reprize de fotbal in care Steaua a reusit sa nu piarda, sora mea ne zice ca s-au impacat si imi arata pupicii din discutie. (Imi vine sa o strang de gat...) Ma bucur pentru ea.
Azi s-a intors la a fi ea, asa cum o stiam... A invatat toata ziua, a vorbit aproape o ora cu eroul (nu mai e negativ, ca i-a venit mintea la cap), ma cicalit intr-una sa-mi invat si sa nu ma mai uit la Olimpiada... Ce usurare!
Deci da! Viata bate filmul. Rau de tot!
O sa zic din start ca eroul principal nu sunt eu, ci sora mea, dar intamplarea a afectat mai multe persoane, deci am voie sa povestesc. Sa mai zic ca eroul celalalt (oarecum "ala rau") e un tip din Bucuresti care se intampla sa fie prietenul ei. Sau asa cred ei. Pentru ca, practic, atunci cand s-au vazut ultima oara, sora mea avea un prieten de care voia sa se desparta si, din cate am inteles, au hotarat ca sunt iubiti via mobil. (Slavita tehnologie, ce ne-am face fara tine?) Dar asta nu e un lucru chiar benefic, mai ales cand cel putin unul dintre ei e mai gelos din fire. Distanta + gelozie = telenovela.
Si totusi, intr-un stil pur telenovelistic, eroina noastra vrea sa evite orice situatie de a-i oferi eroului inca nedefinit pozitiv/negativ de a fi gelos, asa ca isi sterge practic toata agenda cu numere de baieti care au mai cautat-o in ultimul timp si da de inteles oricaruia dintre ei ca vrea sa faca orice ca sa lupte pentru el. (Nu, nu inventez, nu e nici telenovela si nici film siropos. E cruda realitate.) Intre timp, eroina noastra trebuie sa si lupte ca sa aiba un viitor mai bun. Adica invata pentru un examen extrem de important, pentru INM, pentru care si eroul nostru studiaza de zor. Si cand spun ca invata, ma refer la faptul ca-si petrece toata ziulica printre nu stiu cate carti ca sa invete minimum 100 de pagini pe zi. Pentru un politehnist ca mine, asta e inuman...
Dar se facea, alaltaieri, ca sora mea voia o pauza de la invatat si se ducea sa-si cumpere o saorma si sa ia putin aer. In paralel, se facea ca eu - da, si eu particip la actiune, ba chiar prea mult - ma intorceam de afara si voiam sa o intreb pe sora mea daca nu vrea sa iasa pe afara sa plimbam catelul si sa mai vedem cine mai lalaie la "Callatis". Dar soarta a intervenit si nu a raspuns la telefon - lucru pentru care avea sa verse multe lacrimi mai tarziu. Intr-al treilea plan, eroul nostru tocmai isi punea net si voia sa intre pe mess...
Revenind la primul plan, sora mea da peste unul dintre tipii de care voia sa scape si care era foarte insistent, asa ca sta sa ii explice ca vrea sa o lase in pace o data pentru totdeauna. Eu, in acest timp, ajunsesem deja acasa si stateam pe net, cand am vazut statusul eroului negativ (din momentul asta e negativ...), care zicea ceva de mandria de a fi rapidist si situatia nasoala de a fi stelist, asa ca am inceput o mica discutie pe tema asta. Pana cand, la un moment dat, "a intervenit soarta", dupa cum sustine eroul. Cumva, ceva sau cineva din capul meu, mi-a zis sa ii zic lui, fara sa fiu macar intrebat, ca ea nu e acasa si ca e la "Callatis", cu o colega de-a ei, Madalina. (Acesta a fost momentul meu de glorie in aceasta intamplare, caci de la asta a pornit tot. Asta pentru ca fata respectiva era plecata de doua zile, dar eu nu stiam, caci o zisesem intr-o doara, pe cand el stia.) In planul III, eroul negativ vrea sa o sune pe eroina din prim-plan, care nu ii raspunde, de frica sa nu se supere ca discuta cu dobitocul respectiv. Observand ca nu i se raspunde si facand conectiune cu faptul ca Madalina nu mai e in oras, eroul negativ ajunge la concluzia pripita ca eroina il inseala.
Eroina se intoarce acasa si vorbeste cu eroul negativ care asculta rece si distant cum ea il minte ca a ramas in camera sa invete - asta pentru ca eu nu ii spusesem de discutia mea cu el. Dupa un apelativ distant de "la revedere", eroina se prinde ca e ceva, asa ca ma supune unui scurt interogatoriu unde vede buba, asa ca se pune sa incerce sa vada ce mai e de facut. Eroul negativ ii spune ca el nu mai vrea sa auda de ea, ca i-a insultat inteligenta mintindu-l si ca totul s-a dus in momentul in care a vazut cum il minte. Discutia se incheie si la sfatul meu cel inteligent, ea ii spune tot adevarul, moment in care el ii spune sa nu il mai caute. Eroina e distrusa si incepe sa planga. Rau de tot...
Cu chiu cu vai, adoarme si a doua zi plange incontinuu toata ziua, desi mama mea o scoate din casa cateva ore ca sa fie sigura ca nu i se intampla nimic. Eroina e devasta total, nu mai stie ce e cu ea, nu mai vede nici un viitor fara el... (Repet, s-a intamplat. Nu am citit nici un roman siropos, nu m-am uitat la "Sarmana Maria", nu am ascultat melodii plangacioase care sa-mi impinga imaginatia in sensul asta...) Eroul negativ ii trimite, la un moment dat, un SMS in care o roaga sa inceteze cu apelurile si sa il uite.
Vine seara, sora mea inca nu a mancat nimic, zice ca nu poate, ca nu ii e foame, asa ca toata familia incearca sa o convinga sa manance. Dupa ce sunt mustruluit in mai multe randuri pentru faptul ca i-am distrus viata surorii mele - Iei! Invartiti si voi cutitul in rana! Parca eu nu mi-am dat seama ce am putut sa fac, dintr-o mare prostie... - incercam, macar, sa ii explicam ca el e ala prost, daca ajunge la astfel de concluzii, ca n-are incredere in ea...
La un moment dat, intra eroul negativ pe mess, asa ca, la insistentele surorii mele, incerc sa vorbesc cu el. Data fiind situatia si tot stresul indurat de-a lungul zilei, nu pot sa spun ca i-am vorbit prea frumos. Soarta a facut ca aseara sa se joace Galatasaray - Steaua, deci am renuntat la discutie ca sa ma uit la meci. Asa ca sora mea a preluat fraiele. Cum-necum, dupa 2 reprize de fotbal in care Steaua a reusit sa nu piarda, sora mea ne zice ca s-au impacat si imi arata pupicii din discutie. (Imi vine sa o strang de gat...) Ma bucur pentru ea.
Azi s-a intors la a fi ea, asa cum o stiam... A invatat toata ziua, a vorbit aproape o ora cu eroul (nu mai e negativ, ca i-a venit mintea la cap), ma cicalit intr-una sa-mi invat si sa nu ma mai uit la Olimpiada... Ce usurare!
Deci da! Viata bate filmul. Rau de tot!
marți, 12 august 2008
De Olimpiada
A inceput Olimpiada si pe mine gandul ma duce aiurea catre fotbal, cand am auzit declaratia unui gimnast (sau a unei gimnaste - daca-mi aduc aminte dau link), cand a fost intrebat/a de ce a ales acel sport. A raspuns cam asa: "Daca voiam ceva usor, ma apucam de fotbal." Caci, pana la urma, cei mai multi bani in fotbal se fac. Stadioanele s-au construit ca sa incapa multimile de microbisti, pe cand salile de sport, si asa foarte mici, sunt pustii.
De ce ma gandeam tocmai la fotbal, supranumitul "sport-rege", cand nici macar nu avem nationala calificata la turneul olimpic si nici macar nu sunt echipe prea interesante de urmarit? (Cine ar fi crezut ca nationala de fotbal a statului Honduras ar ajunge la Olimpiada?!) Pai, e simplu: m-am saturat de fotbal! Sunt microbist, oarecum stelist infocat, dar m-am saturat de fotbal!!!!!!!!! Acum, cand toate sporturile de vara si-au reunit marile vedete intr-o infruntare finala, cand pica record dupa record la tot felul de sporturi, cand sportivii se pregatesc fizic si psihic pentru ceea ce poate fi confruntarea vietii lor (pentru Alina Dumitru, aceasta a fost semifinala), mie imi dati pe toate posturile (in afara de Eurosport - Respect!) si toate siteurile de sport ca Peseiro n-a vrut sa-i dea mingea lui nu-stiu-cine?!!?!?!?! Pai din partea mea putea sa o umfle si mai mult si sa si-o indese in fund, momentan competitia care ar trebui sa capteze atentia tuturor oamenilor de sport ar trebui sa fie Olimpiada!!!!!!!
Urmaresc stirile sportive la toate posturile importante si constat cu stupoare, scarba, dezgust si putina mahnire ca principalele stiri sportive sunt tot despre regele tembelistic al sporturilor. La fel de mirat observ ca prestatia romanilor la Beijing a insemnat doar vreo 3-4 minute de balmajeala, pentru ca - nu-i asa? - e mult mai important sa stiu eu cu cine a mai tras la masele nujtuce fotbalist sau ce parasuta si-a mai tras un altul... Ramai perplex sa vezi ce usor le vine oamenilor de stiri sa calce in picioare munca de 4 ani a unor sportivi adevarati, nu a celor "11 prosti care alearga dupa o minge", cum imi zicea cineva. Macar asa, ca respect fata de efortul depus, ar putea sa spuna si ei mai multe despre ce au facut acesti oameni care ne reprezinta ca natie, nu tot despre acei oameni care ne prezinta ca niste animale scapate de la zoo.
Am citit articolul acesta al lui Radu Naum si m-am gandit ca nu ar trebui sa ridicam spranceana cand mai auzim un nume ca al lui Ionut Gheorghe (box), Roxana Cocos (haltere) sau Alin Moldoveanu (pusca aer comprimat), caci ei si nu Mutu, nu Dica, nu Lobont s-au calificat la Olimpiada. Dar noi nu stim mai nimic despre ei. Sau hai sa nu generalizez si sa marturisesc ca n-am mai auzit pana acum de ei. Dar iata ca ei au fost in spatele drapelului cand a trecut delegatia Romaniei la ceremonia de deschidere. Sunt ai nostri si ar trebui sa ii sustinem mai mult, sa vada ca cei de acasa sunt alaturi de ei. Si ar trebui sa facem un exercitiu de patriotism si sa fim mandri de ei.
Macar 3 saptamani, o data la patru ani, fotbalul sa nu mai fie sportul rege, ci toate aceste sporturi cu care acesti sportivi ne fac mandri. Macar pentru lacrimile pe care le varsa cand asculta imnul Romaniei...
De ce ma gandeam tocmai la fotbal, supranumitul "sport-rege", cand nici macar nu avem nationala calificata la turneul olimpic si nici macar nu sunt echipe prea interesante de urmarit? (Cine ar fi crezut ca nationala de fotbal a statului Honduras ar ajunge la Olimpiada?!) Pai, e simplu: m-am saturat de fotbal! Sunt microbist, oarecum stelist infocat, dar m-am saturat de fotbal!!!!!!!!! Acum, cand toate sporturile de vara si-au reunit marile vedete intr-o infruntare finala, cand pica record dupa record la tot felul de sporturi, cand sportivii se pregatesc fizic si psihic pentru ceea ce poate fi confruntarea vietii lor (pentru Alina Dumitru, aceasta a fost semifinala), mie imi dati pe toate posturile (in afara de Eurosport - Respect!) si toate siteurile de sport ca Peseiro n-a vrut sa-i dea mingea lui nu-stiu-cine?!!?!?!?! Pai din partea mea putea sa o umfle si mai mult si sa si-o indese in fund, momentan competitia care ar trebui sa capteze atentia tuturor oamenilor de sport ar trebui sa fie Olimpiada!!!!!!!
Urmaresc stirile sportive la toate posturile importante si constat cu stupoare, scarba, dezgust si putina mahnire ca principalele stiri sportive sunt tot despre regele tembelistic al sporturilor. La fel de mirat observ ca prestatia romanilor la Beijing a insemnat doar vreo 3-4 minute de balmajeala, pentru ca - nu-i asa? - e mult mai important sa stiu eu cu cine a mai tras la masele nujtuce fotbalist sau ce parasuta si-a mai tras un altul... Ramai perplex sa vezi ce usor le vine oamenilor de stiri sa calce in picioare munca de 4 ani a unor sportivi adevarati, nu a celor "11 prosti care alearga dupa o minge", cum imi zicea cineva. Macar asa, ca respect fata de efortul depus, ar putea sa spuna si ei mai multe despre ce au facut acesti oameni care ne reprezinta ca natie, nu tot despre acei oameni care ne prezinta ca niste animale scapate de la zoo.
Am citit articolul acesta al lui Radu Naum si m-am gandit ca nu ar trebui sa ridicam spranceana cand mai auzim un nume ca al lui Ionut Gheorghe (box), Roxana Cocos (haltere) sau Alin Moldoveanu (pusca aer comprimat), caci ei si nu Mutu, nu Dica, nu Lobont s-au calificat la Olimpiada. Dar noi nu stim mai nimic despre ei. Sau hai sa nu generalizez si sa marturisesc ca n-am mai auzit pana acum de ei. Dar iata ca ei au fost in spatele drapelului cand a trecut delegatia Romaniei la ceremonia de deschidere. Sunt ai nostri si ar trebui sa ii sustinem mai mult, sa vada ca cei de acasa sunt alaturi de ei. Si ar trebui sa facem un exercitiu de patriotism si sa fim mandri de ei.
Macar 3 saptamani, o data la patru ani, fotbalul sa nu mai fie sportul rege, ci toate aceste sporturi cu care acesti sportivi ne fac mandri. Macar pentru lacrimile pe care le varsa cand asculta imnul Romaniei...
sâmbătă, 9 august 2008
Amintiri din cpoliarie
Vivat Veselia
Peste drum de casa o fetita plange
De-atata durere mainile isi frange
Fiindca ursuletul cu ochi ca de smoala
S-a dus dupa mure si n-a fost la scoala.
Refren:
Vivat veselia
Traiasca in veci farmecul ei
Hei, hei, hei
Ea iti aduce tot ce vrei.
Un baiat si-o fata de un ceas se cearta
Ea ar vrea sa-l ierte insa el n-o iarta
Pare foc baiatul dar se cam preface
Stie ca se cearta doar ca sa se-mpace.
Refren:
Merg ca-n poezie si se tin de mana
Un batran agale, langa o batrana
Ea il dojeneste cum face de-o viata
"Nu ti-ai luat fularul nici azi dimineata!"
Saniuta
Saniuta fuge,
Nimeni n-o ajunge
Are dor de duca
Parca ar fi naluca
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Saniuta e usoara fuge parca zboara
Are talpi lucioase,
Varfurile-ntoarse,
Pod de scandurele
Sa tot stai pe ele
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Saniuta e usoara fuge parca zboara
Peste hopuri sare
Ca pe zmeu calare
Hatul de-o sa-ti scape
Tranta e aproape
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Sanïuta e usoara fuge parca zboara
Pseudofabula
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Sub un nu stiu care pat
Mititel cât un cercel
Stã pitit un soricel
Tremurând bietul de el
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Nici prea mare dar nici micã
Stã pititã o pisicã
Tremurând si ea de fricã
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Terminând de ros un os
Sade-un câine zdrenturos
Tremurând si el fricos
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Fãrã vreun dinte ros
Sade-un lup foarte nervos
Tremurând si el vârtos
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Cu piedica pustii trasã
Sade o vânãtoreasã
Tremurând cu tot cu casã
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Mititel cât un cercel
Stã pitit un sorïcel…
Peste drum de casa o fetita plange
De-atata durere mainile isi frange
Fiindca ursuletul cu ochi ca de smoala
S-a dus dupa mure si n-a fost la scoala.
Refren:
Vivat veselia
Traiasca in veci farmecul ei
Hei, hei, hei
Ea iti aduce tot ce vrei.
Un baiat si-o fata de un ceas se cearta
Ea ar vrea sa-l ierte insa el n-o iarta
Pare foc baiatul dar se cam preface
Stie ca se cearta doar ca sa se-mpace.
Refren:
Merg ca-n poezie si se tin de mana
Un batran agale, langa o batrana
Ea il dojeneste cum face de-o viata
"Nu ti-ai luat fularul nici azi dimineata!"
Saniuta
Saniuta fuge,
Nimeni n-o ajunge
Are dor de duca
Parca ar fi naluca
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Saniuta e usoara fuge parca zboara
Are talpi lucioase,
Varfurile-ntoarse,
Pod de scandurele
Sa tot stai pe ele
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Saniuta e usoara fuge parca zboara
Peste hopuri sare
Ca pe zmeu calare
Hatul de-o sa-ti scape
Tranta e aproape
Toata ziua prin zapada
Vine lumea sa o vada
Sanïuta e usoara fuge parca zboara
Pseudofabula
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Sub un nu stiu care pat
Mititel cât un cercel
Stã pitit un soricel
Tremurând bietul de el
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Nici prea mare dar nici micã
Stã pititã o pisicã
Tremurând si ea de fricã
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Terminând de ros un os
Sade-un câine zdrenturos
Tremurând si el fricos
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Fãrã vreun dinte ros
Sade-un lup foarte nervos
Tremurând si el vârtos
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Cu piedica pustii trasã
Sade o vânãtoreasã
Tremurând cu tot cu casã
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte
Într-o nu stiu care searã
Într-o nu stiu care varã
Într-un nu stiu care sat
Sub un nu stiu care pat
Mititel cât un cercel
Stã pitit un sorïcel…
luni, 14 iulie 2008
Post de ziua mea
Intotdeauna am considerat ca ziua de nastere e printre cele mai importante zile din an, laolalta cu Craciunul, Pastele si zilele de examene, dar ziua mea de nastere am vrut intotdeauna sa fie mai speciala, macar pentru mine, pentru ca o zi am si eu in an (mai e Sf. Ilie, dar de aia pana si ai mei incep sa uite).
Am incercat de mai multe ori sa-mi organizez o petrcere. Cel mai rasunator fiasco a fost cand faceam 10 sau 11 ani, cand mi-am invitat toata clasa si nu a venit nici unul, de atunci am hotarat ca nu-mi voi mai organiza vreo petrecere de ziua mea. As fi vrut sa nu-mi organizez nici majoratul, nici ala nu m-a incantat, dar, cum se stie, majoratul nu e petrecerea la care tu trebuie sa te simti bine, ci ceilalti si cred ca macar cineva tot s-a distrat. In rest, am preferat sa mergem la o bere la terasa sau in Vama la vreun concert si am inceput sa descopar cum ziua mea e o zi la fel ca toate celelalte...
Peste 2 zile e ziua mea si mi-am pierdut de mult timp entuziasmul de a o sarbatori in vreun fel. Stabilisem sa mergem la Aqua Magic in Mamaia, dar a esuat lamentabil, asa ca ne-am intors la un mers la padure, dar acum nici de asta nu mai am chef. (Cand zic "noi" ma refer la prietenii mei si cu mine.) M-am saturat sa ma prefac ca ziua mea chiar inseamna ceva, ca altora chiar le pasa ca e ziua mea, ca se poate intampla ceva incredibil de minunat in aceasta zi, ca macar o zi pe an nu ma voi supara. Da, cam asta era marele meu vis, cel mai mare cadou pe care puteam sa mi-l fac: sa fiu fericit o singura zi pe an. Dar cumva Universul imi e mereu impotriva si de cele mai multe ori o face prin intermediul mamei mele. Are un dar de a-mi strica orice zi pe care o astept cu emotie...
Dintotdeauna am crezut ca valoarea unei persoane se masoara in numarul de oameni care se bucura cand o vad sau cand vorbesc cu ea si am inceput, de la o vreme, sa o masor prin numarul de oameni care stiu cand e ziua mea si cati fac micul efort de a-mi ura "La multi ani!". Nu am crezut niciodata ca memorarea unei zile de nastere poate fi grea, daca acea persoana ti-e apropiata si ti-e greu sa o uiti. Nu vorbesc aici de familie, ci de persoanele cu care ti s-a incrucisat la un moment dat destinul. Rezultatul la mine a fost simplu: 3 prieteni si o prietena, plus alti cativa care isi aduc aminte, uneori, ca mai am si eu o zi de nastere. Am stat sa ma intreb: asta e un lucru bun sau un lucru rau? Adica stiu ca am cativa prieteni foarte buni si mai am si alti prieteni, dar din categoria a doua sau nici macar, fac parte persoane pe care la un moment dat le consideram cei mai buni prieteni si mi-am dat seama ce superficiala e lumea (cuvantul care imi venise in minte era shallow, dar asta e cel care se apropie cel mai mult de sens) si ce usor poti fi uitat.
Si m-am hotarat azi ca ziua mea nu mai e ziua mea, e o zi ca oricare alta, iar ziua mea o sa mi-o aleg in noaptea de revelion (De ce scrie lumea revelion cu litera mare?!) ca fiind ziua cea mai fericita din anul care a trecut.
Am incercat de mai multe ori sa-mi organizez o petrcere. Cel mai rasunator fiasco a fost cand faceam 10 sau 11 ani, cand mi-am invitat toata clasa si nu a venit nici unul, de atunci am hotarat ca nu-mi voi mai organiza vreo petrecere de ziua mea. As fi vrut sa nu-mi organizez nici majoratul, nici ala nu m-a incantat, dar, cum se stie, majoratul nu e petrecerea la care tu trebuie sa te simti bine, ci ceilalti si cred ca macar cineva tot s-a distrat. In rest, am preferat sa mergem la o bere la terasa sau in Vama la vreun concert si am inceput sa descopar cum ziua mea e o zi la fel ca toate celelalte...
Peste 2 zile e ziua mea si mi-am pierdut de mult timp entuziasmul de a o sarbatori in vreun fel. Stabilisem sa mergem la Aqua Magic in Mamaia, dar a esuat lamentabil, asa ca ne-am intors la un mers la padure, dar acum nici de asta nu mai am chef. (Cand zic "noi" ma refer la prietenii mei si cu mine.) M-am saturat sa ma prefac ca ziua mea chiar inseamna ceva, ca altora chiar le pasa ca e ziua mea, ca se poate intampla ceva incredibil de minunat in aceasta zi, ca macar o zi pe an nu ma voi supara. Da, cam asta era marele meu vis, cel mai mare cadou pe care puteam sa mi-l fac: sa fiu fericit o singura zi pe an. Dar cumva Universul imi e mereu impotriva si de cele mai multe ori o face prin intermediul mamei mele. Are un dar de a-mi strica orice zi pe care o astept cu emotie...
Dintotdeauna am crezut ca valoarea unei persoane se masoara in numarul de oameni care se bucura cand o vad sau cand vorbesc cu ea si am inceput, de la o vreme, sa o masor prin numarul de oameni care stiu cand e ziua mea si cati fac micul efort de a-mi ura "La multi ani!". Nu am crezut niciodata ca memorarea unei zile de nastere poate fi grea, daca acea persoana ti-e apropiata si ti-e greu sa o uiti. Nu vorbesc aici de familie, ci de persoanele cu care ti s-a incrucisat la un moment dat destinul. Rezultatul la mine a fost simplu: 3 prieteni si o prietena, plus alti cativa care isi aduc aminte, uneori, ca mai am si eu o zi de nastere. Am stat sa ma intreb: asta e un lucru bun sau un lucru rau? Adica stiu ca am cativa prieteni foarte buni si mai am si alti prieteni, dar din categoria a doua sau nici macar, fac parte persoane pe care la un moment dat le consideram cei mai buni prieteni si mi-am dat seama ce superficiala e lumea (cuvantul care imi venise in minte era shallow, dar asta e cel care se apropie cel mai mult de sens) si ce usor poti fi uitat.
Si m-am hotarat azi ca ziua mea nu mai e ziua mea, e o zi ca oricare alta, iar ziua mea o sa mi-o aleg in noaptea de revelion (De ce scrie lumea revelion cu litera mare?!) ca fiind ziua cea mai fericita din anul care a trecut.
duminică, 30 martie 2008
Chat
-Mi-e dor sa fiu mic, sa privesc din nou lumea cu ochii aia mari si cautatori si sa gasesc in fiecare zi in fiecare lucru ceva nou, ceva unic, ceva minunat... Era grozav sa fiu copil! Tin minte ca imi imaginam ce viata de explorator o sa duc si ma si vedeam cum plecam clandestin cu un vapor spre colturile neexplorate ale Africii sau Australiei...
-Fiecare varsta are frumusetea ei si daca te tot gandesti aiurea la ce momente ai lasat in urma, o sa te trezesti ca nu poti sa-ti traiesti nici prezentul. In plus, voiai sa fugi pentru ca ti-era frica de ace si nu voiai sa te prinda sfarsitul clasei a opta pe la scoala...
-Da, asa e, dar tot imi placea sa visez si, oricum, visam mai mult decat acum. Parca prea des si prea mult ma loveste realitatea in fiecare zi...
-Of... ai auzit si tu o expresie la televizor si o repeti sa te dai mare ca suna bine. Si unde - ma rog - te-a lovit realitatea ultima oara? A lasat macar o cicatrice, sa ai macar de ce sa te plangi?
-In orgoliu...
-Mai concret? e o zona cam mare...
-Pai eram aseara cu o fata...
-A, ok, trecem mai departe, oricum fetele nu-s punctul tau forte... Ai un talent innascut sa le alungi si sa dai vina pe ele dup-aia...
-...si vorbeam despre o prietena comuna care o sa plece cu bursa Erasmus in Belgia...
-Frumoasa tara! Femei mai uratele ca aici, lume civilizata, salarii muuult mai bune... Nu te du! N-o sa vrei sa te mai intorci!
-...si ma gandeam cum sa fac sa prind si eu o bursa Erasmus la Delft sau la Hamburg sau poate Frankfurt...
-Aaa! Te preocupa educatia, dupa ce ai trandavit 3 ani de zile! Mai bine mai tarziu decat niciodata, totusi!
-...dar chiar daca as prinde - ceea ce e imposibil - ar trebui sa ma ia aia de la 0 pentru ca...
-...esti praf/bata/paralel/pe langa tot ce inseamna aviatie?
-...aia au o cu totul alta abordare a materiilor.
-Adica la ei avionul zboara altfel sau ce?!
-Of! Esti enervanta! Afara e o cu totul alta modalitate de predare. Cred ca as fi mers la o facultate de stiinte aplicate daca traiam acolo. Exista si aici, da' doar ca notiune, ca faci acelasi talmes-balmes ca la orice alta facultate ridicola.
-Si de ce ai mai mers la facultate, daca tot e ridicola? Puteai sa te angajezi undeva si faci acelasi lucrul pentru tot restul vietii. Iti zisese mama ta ca ai avea o cariera stralucita de cioban...
-Foarte amuzant, ce sa zic! In primul rand ca nu ma vad facand acelasi lucru pentru tot restul vietii si in al doilea rand ca simt ca, desi nu il pun in valoare, am potential sa ajung ceva (mai) mare. Plus ca nu voiam sa raman un neica-nimeni sa se traga de sireturi cu mine toti boschetarii.
-Stii ca si boschetarii aia gandeau la fel la inceput, nu?
-Probabil, dar trebuie sa fi facut niste greseli in viata, in anumite momente cheie, de au ajuns asa. Si eu nu vreau sa fac greselile alea...
-Ha! acum tu esti amuzant! Si cum crezi ca o sa iti dai seama cand sunt momentele alea in viata, ca sa stii sa iei decizia corecta?
-Pai n-am de unde sa stiu...
-Tocmai!
-...de aceea trebuie sa iau decizia corecta in orice situatie. Doar asa pot fi sigur!
-Adica pana acum ai luat numai decizii corecte?! Sa fim seriosi...!
-Nu, dar macar ma straduiesc, nu?
-Drumul spre Iad este pavat cu intentii bune. Nu stiu cine a zis-o, da' bine mai suna!
-Pai probabil ca ar trebui sa-ti faci mai des datoria! Doar d-aia esti o constiinta, nu?
-Iar dai vina pe altii... Stii ca ma enerveaza asta! Hai ca ma duc sa discut cu alte constiinte, sigur sunt mai distractive ca tine!
-Bine, pe ploaia viitoare!
-Of... Sper sa fie seceta o vreme, te plangi cam mult cand ai ocazia!
->:P
-Fiecare varsta are frumusetea ei si daca te tot gandesti aiurea la ce momente ai lasat in urma, o sa te trezesti ca nu poti sa-ti traiesti nici prezentul. In plus, voiai sa fugi pentru ca ti-era frica de ace si nu voiai sa te prinda sfarsitul clasei a opta pe la scoala...
-Da, asa e, dar tot imi placea sa visez si, oricum, visam mai mult decat acum. Parca prea des si prea mult ma loveste realitatea in fiecare zi...
-Of... ai auzit si tu o expresie la televizor si o repeti sa te dai mare ca suna bine. Si unde - ma rog - te-a lovit realitatea ultima oara? A lasat macar o cicatrice, sa ai macar de ce sa te plangi?
-In orgoliu...
-Mai concret? e o zona cam mare...
-Pai eram aseara cu o fata...
-A, ok, trecem mai departe, oricum fetele nu-s punctul tau forte... Ai un talent innascut sa le alungi si sa dai vina pe ele dup-aia...
-...si vorbeam despre o prietena comuna care o sa plece cu bursa Erasmus in Belgia...
-Frumoasa tara! Femei mai uratele ca aici, lume civilizata, salarii muuult mai bune... Nu te du! N-o sa vrei sa te mai intorci!
-...si ma gandeam cum sa fac sa prind si eu o bursa Erasmus la Delft sau la Hamburg sau poate Frankfurt...
-Aaa! Te preocupa educatia, dupa ce ai trandavit 3 ani de zile! Mai bine mai tarziu decat niciodata, totusi!
-...dar chiar daca as prinde - ceea ce e imposibil - ar trebui sa ma ia aia de la 0 pentru ca...
-...esti praf/bata/paralel/pe langa tot ce inseamna aviatie?
-...aia au o cu totul alta abordare a materiilor.
-Adica la ei avionul zboara altfel sau ce?!
-Of! Esti enervanta! Afara e o cu totul alta modalitate de predare. Cred ca as fi mers la o facultate de stiinte aplicate daca traiam acolo. Exista si aici, da' doar ca notiune, ca faci acelasi talmes-balmes ca la orice alta facultate ridicola.
-Si de ce ai mai mers la facultate, daca tot e ridicola? Puteai sa te angajezi undeva si faci acelasi lucrul pentru tot restul vietii. Iti zisese mama ta ca ai avea o cariera stralucita de cioban...
-Foarte amuzant, ce sa zic! In primul rand ca nu ma vad facand acelasi lucru pentru tot restul vietii si in al doilea rand ca simt ca, desi nu il pun in valoare, am potential sa ajung ceva (mai) mare. Plus ca nu voiam sa raman un neica-nimeni sa se traga de sireturi cu mine toti boschetarii.
-Stii ca si boschetarii aia gandeau la fel la inceput, nu?
-Probabil, dar trebuie sa fi facut niste greseli in viata, in anumite momente cheie, de au ajuns asa. Si eu nu vreau sa fac greselile alea...
-Ha! acum tu esti amuzant! Si cum crezi ca o sa iti dai seama cand sunt momentele alea in viata, ca sa stii sa iei decizia corecta?
-Pai n-am de unde sa stiu...
-Tocmai!
-...de aceea trebuie sa iau decizia corecta in orice situatie. Doar asa pot fi sigur!
-Adica pana acum ai luat numai decizii corecte?! Sa fim seriosi...!
-Nu, dar macar ma straduiesc, nu?
-Drumul spre Iad este pavat cu intentii bune. Nu stiu cine a zis-o, da' bine mai suna!
-Pai probabil ca ar trebui sa-ti faci mai des datoria! Doar d-aia esti o constiinta, nu?
-Iar dai vina pe altii... Stii ca ma enerveaza asta! Hai ca ma duc sa discut cu alte constiinte, sigur sunt mai distractive ca tine!
-Bine, pe ploaia viitoare!
-Of... Sper sa fie seceta o vreme, te plangi cam mult cand ai ocazia!
->:P
Index de slabiciuni (leapsa)
Am luat leapsa asta de la Zuzu si o dau mai departe acum.
Slabiciunile mele ar fi cam urmatoarele:
Slabiciunile mele ar fi cam urmatoarele:
- un sarut, un anumit sarut, nu orice sarut
- Milky Way, ciocolata alba aerata, inghetata turceasca, tort de banane, frisca de la cofetaria de pe linia lui 41
- plimbatul pe malul marii, "la botul valului", rasaritul pe plaja, briza care imi loveste fata, cloncanitul pescarusilor (sau cum c-o numi zgomotul pe care il fac ei), o melodie de vara la o terasa pe plaja cu bere rece in apropierea terenului pe care joaca fetele volei
- amintiri fericite si pozele care le imortalizeaza
- "poza perfecta"
- sa descopar mereu locuri noi si oameni noi si povesti noi
- un apus de undeva de sus de tot
Noi si ei
Mi-a luat mult pana sa ma hotarasc sa scriu ce am simtit cand am fost la simpozionul din Hamburg, dar o sa incerc acum. La inceput mi-a fost frica sa nu ma lovesc de cliseul comparatiei civilizatiei lor cu salbaticia noastra, la fel de mult cum mi-a fost teama sa nu par eu insumi un inapoiat daca am fost atat de impresionat de ce am vazut acolo intr-o singura saptamana, dar m-am hotarat sa trec peste aceste frici si sa dau glas uimirii mele.
Pentru un om care a trait in Romania 21 de ani si care a avut contact cu “altceva” abia in jurul aniversarii acelor 21 de ani, surpriza si impactul asupra mea poate nu vor mira pe cei care au fost deja “dincolo” si poate nu va fi inteles de cei care n-au facut-o inca. Si totusi, prima oara am fost in vacanta si am fost la plaja, unde te poti astepta ca oamenii sa nu fie chiar asa cum sunt ei de obicei si sa-I prinzi intr-o zi mai relaxata, pe cand la Hamburg am fost la jumatatea lui februarie, cand nu erau prea multe lucruri de gandit si prea multe motive de relaxare. Decat, poate, pentru studentii care erau in vacanta.
Poate ar trebui sa spun ca nu exista comparatie intre tara noastra si Occident si poate ar trebui sa adaug ca nu imi place sa scriu majuscula acest cuvant, dar de curand mi-am dat seama ca o merita. La toate capitolele, ne sunt superiori. Poate la capitolele negative le suntem superiori, dar nu cred ca e cineva serios cand spune ca e mandru cu asa ceva – d-asta nici nu le-am luat in considerare. Nici nu as sti cu ce sa incep sa exemplific… O sa incerc, totusi.
Prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost atunci cand am intrat in Universitatea din Hamburg si am vazut ceea ce ar trebui sa insemne o Universitate, nu batjocura de la noi – iar in categoria “batjocura” includ Universitatea Bucuresti si Politehnica, nu glume de Universitati, ca Spiru Haret sau Dimitrie Cantemir – si ceea ce inseamna sistem de educatie, in care studentii chiar vad de ce invata ceea ce au in programa. Cu alte cuvinte, au mult mai multe oe de practica si de experimentare decat poti visa la noi. Pe o scara de la 1 la 10 cu 1 cel mai slab, noi atingem un 2 iar ei tind spre 11.
Acum daca stau bine sa ma gandesc, prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost in tren, caci m-a batut soarele in cap si am decis sa merg cu trenul la Hamburg. Motivul deschizaturii mele neobisnuite a fost viteza pe care o avea trenul si modul cum se comporta el la acea viteza: 250 km/h care parea nici 40. Era atat de silentios ca nici nu-ti dadeai seama ca ajungi. Sistemul lor feroviar este atat de bine pus la punct… dar vorbim de precizia germana, deci intelegeti ce vreau sa spun cand zic ca ajungea la timp. Ce sa mai zic ca nu am mai avut melodia aia infernala in minte, cu care ma aleg de fiecare data cand ma hotarasc sa iau trenul spre casa (ta-ta ta-ta… ta-ta ta-ta…) si asta pentru ca ei nu au bucati de sina de 10 m ca la noi, ci de 10 km. Pe o scara de la 1 la 10, noi avem 1 si ei au 9,9. (A intarziat 14 minute pana sa ajunga la o statie, deci mai au si ei de imbunatatit).
O chestie pe care in viata mea nu cred ca o voi vedea pe la noi este faptul ca angajatorii pun mare pret pe angajat, nu ii desconsidera doar pentru faptul ca ei sunt sefi si sunt foarte atenti la problemele lor. Ei si-au dat seama ca un angajat bun are randament mai mare, dar noi inca nu avem destul creier incat sa concepem aceasta idee. Singura problema ar fi daca esti emigrant. Atunci intervine ultranationalismul german… Pe scara gradata a vietii de angajat, noi tindem spre 0 si ei au cam 8. (Problema imigrantilor e din ce in ce mai mare.)
Ma lovesc iar si iar de acest concept al precizie germane, asa ca o sa-l tratez separat. Ei, fata de noi, o au implementata in creierasele lor, inca din frageda pruncie, sistematic, robotic, psihotic. Totul incepe de la… si se termina la… si toata lumea stie cine sau ce inseamna “…” si toata lumea respecta “…” cu sfintenie. Psihotic, cum am mai zis. Ca sa se inteleaga ce spun, am fost dat afara dintr-un magazin imens la ora 20:01 pentru ca la ora 20:00 magazinul inchidea, ba chiar mi s-au aruncat niste priviri deloc binevoitoare. Asta e doar un exemplu, dar eu m-am lovit de astfel de situatii pe toata durata simpozionului. Pe o scara a preciziei, ei stau la nivelul 9, pentru ca la un moment dat este enervant. Pe aceeasi scara, noua ne e rusine sa existam, deci nu o sa ne asez nicaieri.
Uite ca am gasit, totusi, un capitol la care ii intrecem detasat si la care putem fi foarte mandri: femeile. Nu exista comparatie – si ma simt mandru ca zic asta – intre femeile lor si frumusetile noastre. Sunt grase si botoase, nu ca dragele noastre romance. Am vazut doar doua tipuri de femei atragatoare acolo: cele care aveau norocul sa fie slabute si cu formele gen 90-60-90 si care erau musai blonde si cu ochi albastri, si asiaticele, care pur si simplu m-au lasat masca. Dar acum vorbim de un procent prea mic din populatia feminina, fata de procentul de frumuseti de la noi. Asta a fost, dealtfel, si unul din putinele motive pentru care m-am bucurat ca m-am nascut aici. Celalalt a fost vremea, ca mie imi place soarele.
Ar mai fi multe de spus, de la cat de civilizati sunt huliganii lor la cat de normala e prostitutia la ei, dar e deja o ora si am scris deja prea mult si poate plictisesc, caci oricum as avea nevoie de multe pagini sa inchei, daca reusesc. Voi mai adauga doar faptul ca de-acum inainte ma voi gandi putin inainte de a ma simti insultat cand un occidental va stramba putin din nas cand va auzi ca sunt roman, pentru ca, desi o mare parte a populatiei se straduie sa demonstreze ca noi nu suntem chiar atat de rai si ca aia raii sunt doar tiganii, iti poti da seama singur ca acestia ar avea dreptate doar daca lucrurile ar merge prost doar acolo unde ar fi tigani, nu peste tot. Deci nu sunt cazuri singulare, asa suntem toti, la fel cum asa sunt ei, toti.
Pe o scara a civilizatiei, noi ne straduim sa ajungem la modul de viata din perioada interbelica, pe cand ei traiesc in prezent.
Pentru un om care a trait in Romania 21 de ani si care a avut contact cu “altceva” abia in jurul aniversarii acelor 21 de ani, surpriza si impactul asupra mea poate nu vor mira pe cei care au fost deja “dincolo” si poate nu va fi inteles de cei care n-au facut-o inca. Si totusi, prima oara am fost in vacanta si am fost la plaja, unde te poti astepta ca oamenii sa nu fie chiar asa cum sunt ei de obicei si sa-I prinzi intr-o zi mai relaxata, pe cand la Hamburg am fost la jumatatea lui februarie, cand nu erau prea multe lucruri de gandit si prea multe motive de relaxare. Decat, poate, pentru studentii care erau in vacanta.
Poate ar trebui sa spun ca nu exista comparatie intre tara noastra si Occident si poate ar trebui sa adaug ca nu imi place sa scriu majuscula acest cuvant, dar de curand mi-am dat seama ca o merita. La toate capitolele, ne sunt superiori. Poate la capitolele negative le suntem superiori, dar nu cred ca e cineva serios cand spune ca e mandru cu asa ceva – d-asta nici nu le-am luat in considerare. Nici nu as sti cu ce sa incep sa exemplific… O sa incerc, totusi.
Prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost atunci cand am intrat in Universitatea din Hamburg si am vazut ceea ce ar trebui sa insemne o Universitate, nu batjocura de la noi – iar in categoria “batjocura” includ Universitatea Bucuresti si Politehnica, nu glume de Universitati, ca Spiru Haret sau Dimitrie Cantemir – si ceea ce inseamna sistem de educatie, in care studentii chiar vad de ce invata ceea ce au in programa. Cu alte cuvinte, au mult mai multe oe de practica si de experimentare decat poti visa la noi. Pe o scara de la 1 la 10 cu 1 cel mai slab, noi atingem un 2 iar ei tind spre 11.
Acum daca stau bine sa ma gandesc, prima oara cand am ramas cu gura cascata a fost in tren, caci m-a batut soarele in cap si am decis sa merg cu trenul la Hamburg. Motivul deschizaturii mele neobisnuite a fost viteza pe care o avea trenul si modul cum se comporta el la acea viteza: 250 km/h care parea nici 40. Era atat de silentios ca nici nu-ti dadeai seama ca ajungi. Sistemul lor feroviar este atat de bine pus la punct… dar vorbim de precizia germana, deci intelegeti ce vreau sa spun cand zic ca ajungea la timp. Ce sa mai zic ca nu am mai avut melodia aia infernala in minte, cu care ma aleg de fiecare data cand ma hotarasc sa iau trenul spre casa (ta-ta ta-ta… ta-ta ta-ta…) si asta pentru ca ei nu au bucati de sina de 10 m ca la noi, ci de 10 km. Pe o scara de la 1 la 10, noi avem 1 si ei au 9,9. (A intarziat 14 minute pana sa ajunga la o statie, deci mai au si ei de imbunatatit).
O chestie pe care in viata mea nu cred ca o voi vedea pe la noi este faptul ca angajatorii pun mare pret pe angajat, nu ii desconsidera doar pentru faptul ca ei sunt sefi si sunt foarte atenti la problemele lor. Ei si-au dat seama ca un angajat bun are randament mai mare, dar noi inca nu avem destul creier incat sa concepem aceasta idee. Singura problema ar fi daca esti emigrant. Atunci intervine ultranationalismul german… Pe scara gradata a vietii de angajat, noi tindem spre 0 si ei au cam 8. (Problema imigrantilor e din ce in ce mai mare.)
Ma lovesc iar si iar de acest concept al precizie germane, asa ca o sa-l tratez separat. Ei, fata de noi, o au implementata in creierasele lor, inca din frageda pruncie, sistematic, robotic, psihotic. Totul incepe de la… si se termina la… si toata lumea stie cine sau ce inseamna “…” si toata lumea respecta “…” cu sfintenie. Psihotic, cum am mai zis. Ca sa se inteleaga ce spun, am fost dat afara dintr-un magazin imens la ora 20:01 pentru ca la ora 20:00 magazinul inchidea, ba chiar mi s-au aruncat niste priviri deloc binevoitoare. Asta e doar un exemplu, dar eu m-am lovit de astfel de situatii pe toata durata simpozionului. Pe o scara a preciziei, ei stau la nivelul 9, pentru ca la un moment dat este enervant. Pe aceeasi scara, noua ne e rusine sa existam, deci nu o sa ne asez nicaieri.
Uite ca am gasit, totusi, un capitol la care ii intrecem detasat si la care putem fi foarte mandri: femeile. Nu exista comparatie – si ma simt mandru ca zic asta – intre femeile lor si frumusetile noastre. Sunt grase si botoase, nu ca dragele noastre romance. Am vazut doar doua tipuri de femei atragatoare acolo: cele care aveau norocul sa fie slabute si cu formele gen 90-60-90 si care erau musai blonde si cu ochi albastri, si asiaticele, care pur si simplu m-au lasat masca. Dar acum vorbim de un procent prea mic din populatia feminina, fata de procentul de frumuseti de la noi. Asta a fost, dealtfel, si unul din putinele motive pentru care m-am bucurat ca m-am nascut aici. Celalalt a fost vremea, ca mie imi place soarele.
Ar mai fi multe de spus, de la cat de civilizati sunt huliganii lor la cat de normala e prostitutia la ei, dar e deja o ora si am scris deja prea mult si poate plictisesc, caci oricum as avea nevoie de multe pagini sa inchei, daca reusesc. Voi mai adauga doar faptul ca de-acum inainte ma voi gandi putin inainte de a ma simti insultat cand un occidental va stramba putin din nas cand va auzi ca sunt roman, pentru ca, desi o mare parte a populatiei se straduie sa demonstreze ca noi nu suntem chiar atat de rai si ca aia raii sunt doar tiganii, iti poti da seama singur ca acestia ar avea dreptate doar daca lucrurile ar merge prost doar acolo unde ar fi tigani, nu peste tot. Deci nu sunt cazuri singulare, asa suntem toti, la fel cum asa sunt ei, toti.
Pe o scara a civilizatiei, noi ne straduim sa ajungem la modul de viata din perioada interbelica, pe cand ei traiesc in prezent.
Lista din galeata...
Am intrat de cateva minute in secta celor care au vazut "The Bucket List" si ma tot intreb - cam de pe la jumatatea filmului, de fapt - de ce am vazut numai reactii solemne de la cei care au avut norocul sa il vada inaintea mea, pentru ca pe mine, unul, m-a distrat foarte mult. Pentru cei care nu au vazut inca filmul, ii sfatuiesc sa il vada, pentru ca merita toate cele 97 de minute ale sale. Pentru ceilalti, pot sa citeasca ce scriu mai jos.
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
Nu o sa devin acum un critic de film si sa spun ce mi-a placut si ce nu, cum a jucat M. Freeman sau cum a jucat J. Nicholson, daca merita sau nu sa primeasca un Oscar in februarie anul viitor. Trebuie, totusi, sa amintesc de cateva lucruri din film care m-au impresionat si care m-au facut sa mai scriu ceva aici dupa atata timp... In primul rand, filmul este despre viata si moarte, despre cum iti vezi moartea cat esti in viata la fel de mult pe cat e despre cum iti vezi viata dupa moarte. Deci da, 2 batranei - m-am tot ferit sa folosesc cuvantul asta, dar nici o alta expresie nu merge - se hotarasc sa-si ia viata in maini cat inca o mai au si fac o lista cu chestii de facut - cam asta e pe scurt filmul. I-am vazut pe multi impresionati de idee, desi mai degraba cred ca erau impresionati de faptul ca cineva - fie el si un personaj de film - chiar a facut ceea ce orice om care stie ca o sa moara ar face. Nu, nu prea ma intereseaza ce ar face fiecare daca ar sti ca maine sau peste o luna sau un an ar muri, pentru ca raspunsul e gresit de la inceput, fiindca nici unul nu ar raspunde din pozitia de a-si trai ultimele zile. Chiar ma enerveaza sfatul ala "Traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima!" pentru ca nu inteleg ce as mai avea maine de facut daca azi am trait tot ce merita trait...
Pe mine m-a impresionat altfel ideea. Mi-a adus aminte de lista pe care eu mi-o fac zi de zi, cu lucrurile pe care trebuie sa le fac inainte de a muri. Nu mi se intampla in fiecare zi sa mai notez ceva, dar uneori descopar un lucru pe care as vrea sa-l fac dar nu am cum acum, asa ca il trec pe lista mea din galeata. Nu e o lista scrisa, e doar ceva de tinut minte. Probabil d-asta nici nu am trait dupa dictonul Carpe Diem! si mi-am lasat lucruri de facut si pentru cand voi fi mai batran decat acum. Caci asa gasesc eu ca ea viata: uneori pur si simplu nu esti pregatit sa faci ceva, chiar daca e deosebit de important si, desi crezi ca e o sansa in viata, daca vrei cu adevarat, o sa mai ai o sansa si atunci stii ca vei fi pregatit. Poate e mai ciudat cum gandesc, poate prea putina spontaneitate, dar mie asa imi place :D
Cei doi eroi din film au avut norocul sa stie cand vor muri si si-au putut scrie si duce la bun sfarsit lista, pe cand marea parte din noi nu poate face asta. E dramatic sa ajungi la punctul in care sa nu mai ai ce sa bifezi de pe lista si sa ai multi ani de trait in fata. E g o l. Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc... Sa nu mai ai pentru ce sa traiesti... brrr... Probabil d-asta mi-am si inceput lista, cand eram mic - nu cred ca iesisem din scoala primara - ca sa fiu sigur ca am pentru ce trai zilele urmatoare.
Per total, a fost o buna investitie in timpul meu sa vad acest film grozav. M-a inveselit foarte mult si mi se pare un foarte frumos tribut adus vietii. Arata foarte mult a ceea ce numesc eu "visul american". Hmm... Cred ca tre' sa mai notez ceva...
PS: Nu vi se pare ca e o alta versiune a Alchimistului lui Coelho?
luni, 4 februarie 2008
Curiozitati
- Daca vrei sa cauti "romanian dog" pe wikipedia, descoperi ca rezultatul principal e Ion Antonescu, cu relevanta de 100%, deci, conform celei mai mari inciclopedii online, Ion antonescu era un caine. Daca te incapatanezi si cauti "romanian hearding dog", rezultatul cu relevanta 100% este cel din capul listei.
- Daca te uiti la clipul asta, poti descoperi ca triunghiul are 4 laturi sau nici una, ca religia calugarilor budisti e cea islamica, ca Fidel Castro e un cantaret, Tony Blair e un skater, iar Koffi Annan e o cafea, evident, si mai sunt alte cateva chestii dragute. (Cea mai tare mi se pare aia cu "The what...?" :D)
- Daca ai impresia ca am ceva cu americanii si ca dinadins am cautat un filmulet despre prostia lor, uita-te la statistica asta. E facuta de unul de-ai lor.
- Exista si metode mai interesante de a juca sah, ca asta.
vineri, 1 februarie 2008
Sa dormi... sa visezi...
Nu, nu ma apuc sa comentez Hamlet...
In ultimele zile am cam suferit de insomnie. O forma foarte ciudata de insomnie care ar putea fi numita chiar stricare sanatoasa de program biologic. Da' suna mai bine insomnie, totusi...
Totul a inceput acum vreo saptamana, inainte de postul trecut in care ma intrebam in gluma daca sunt normal. Raspunsul a venit mai tarziu si se pare ca e negativ. Prima oara s-a intamplat sa am chef sa joc Heroes III cu colegul de camera si asta a tinut de pe la 12 noaptea pana pe la 7-8 dimineata, dar am recuperat cu un somn pana pe la 5. Nimic anormal pana aici, dat fiind faptul ca ma mai apuca dimineti in care ma uita naiba la calculator facand cine stie ce chestie (pseudo)interesanta. Dar in ziua urmatoarea nu mi s-a mai facut somn asa devreme (devreme =2-3 dimineata), si m-am culcat pe la 5, punandu-mi ceasul sa sune pe la vreo 2-3 dupa-amiaza. Nu mica mi-a fost mirarea sa ma trezesc pe la 8 fara ceva si sa stau cu ochii in tavan asteptand mult doritul somn, dar Mos Ene s-a cam plictisit de mine si m-a lasat sa ma culc tocmai la ora 13 si cred ca a cam exagerat, ca m-am trezit la 7 seara.
Zilele urmatoare au fost cam toate la fel: culcat spre dimineata si trezit dupa o ora si ceva - doua. Am ajuns in stadiul ala in care te doare capul, ochii te dor si te ustura cand clipesti si zgomotele mai puternice si lumina iti provoaca o durere care se misca ca o bila de pinball prin capul tau. Mda, cred ca nivelul de concentrare imi scam slabise si mda, cred ca numai la invatat nu imi statea mie capul. (Mentionez ca nu mi-am pierdut noptile invatand, asa ca sa nu va fie prea mile de mine pentru ce am patit.)
Acest stadiu de zombie sau de pasare de noapte m- condus in cele din urma la spital, ca - de! - se-ntampla o data, de doua, de trei, de patru... da' hoo!! Gata, ca nu mai pot! Si doctorita aia amabila si cam timida pentru meseria ei (medicul care stiam eu ca e la clinica aia nu avea nici un stres in a ma pune sa marturisesc toate cauzele care ma puteau aduce la el si nici nu prea ii pasa ca ma smiorcai ca o fetita de 5 ani cand ma taia cu bisturiu) mi-a prescris ceva calciu, magneziu si vitamina D plus niste Diazepam pentru somn. Bine mi-a zis ca Diazepam + alcool = sejur la spital, ca altfel ma si puneam sa gust din vinul pus de mama in pachet. Vin din vinul care arde...
Mama, sperioasa ca toate mamele, cand m-a auzit ca o sa iau somnifere, a inceput sa-si faca griji ca cine stie cat dorm si daca ma trezesc poimaine. Cum reuseste ea de fiecare data, m-a speriat si pe mine, asa ca, dupa ce am luat pastila in cauza, mi-am pus alarma pentru ora 16, in conditiile in care ma culcam la 2 noaptea. Spre suprinderea generala, Diazepamul mi-a prelungit somnul matinal doar cu 3 ore, asa ca m-am trezit pe la 7, dar am avut o stare de somnolenta care m-a tinut in pat pana pe la ora 8. Ceea ce a echivalat cu o noua portie de somn de pranz, de doar 3-4 ore...
Acum, cand scriu randurile astea, e ora 8 fix (ma iubeste cineva cu litera...a,b,c... t! :D) si m-a lovit o criza de somn si cred ca o sa arunc in pat pentru vreo 2 ore...
Sforrr...
In ultimele zile am cam suferit de insomnie. O forma foarte ciudata de insomnie care ar putea fi numita chiar stricare sanatoasa de program biologic. Da' suna mai bine insomnie, totusi...
Totul a inceput acum vreo saptamana, inainte de postul trecut in care ma intrebam in gluma daca sunt normal. Raspunsul a venit mai tarziu si se pare ca e negativ. Prima oara s-a intamplat sa am chef sa joc Heroes III cu colegul de camera si asta a tinut de pe la 12 noaptea pana pe la 7-8 dimineata, dar am recuperat cu un somn pana pe la 5. Nimic anormal pana aici, dat fiind faptul ca ma mai apuca dimineti in care ma uita naiba la calculator facand cine stie ce chestie (pseudo)interesanta. Dar in ziua urmatoarea nu mi s-a mai facut somn asa devreme (devreme =2-3 dimineata), si m-am culcat pe la 5, punandu-mi ceasul sa sune pe la vreo 2-3 dupa-amiaza. Nu mica mi-a fost mirarea sa ma trezesc pe la 8 fara ceva si sa stau cu ochii in tavan asteptand mult doritul somn, dar Mos Ene s-a cam plictisit de mine si m-a lasat sa ma culc tocmai la ora 13 si cred ca a cam exagerat, ca m-am trezit la 7 seara.
Zilele urmatoare au fost cam toate la fel: culcat spre dimineata si trezit dupa o ora si ceva - doua. Am ajuns in stadiul ala in care te doare capul, ochii te dor si te ustura cand clipesti si zgomotele mai puternice si lumina iti provoaca o durere care se misca ca o bila de pinball prin capul tau. Mda, cred ca nivelul de concentrare imi scam slabise si mda, cred ca numai la invatat nu imi statea mie capul. (Mentionez ca nu mi-am pierdut noptile invatand, asa ca sa nu va fie prea mile de mine pentru ce am patit.)
Acest stadiu de zombie sau de pasare de noapte m- condus in cele din urma la spital, ca - de! - se-ntampla o data, de doua, de trei, de patru... da' hoo!! Gata, ca nu mai pot! Si doctorita aia amabila si cam timida pentru meseria ei (medicul care stiam eu ca e la clinica aia nu avea nici un stres in a ma pune sa marturisesc toate cauzele care ma puteau aduce la el si nici nu prea ii pasa ca ma smiorcai ca o fetita de 5 ani cand ma taia cu bisturiu) mi-a prescris ceva calciu, magneziu si vitamina D plus niste Diazepam pentru somn. Bine mi-a zis ca Diazepam + alcool = sejur la spital, ca altfel ma si puneam sa gust din vinul pus de mama in pachet. Vin din vinul care arde...
Mama, sperioasa ca toate mamele, cand m-a auzit ca o sa iau somnifere, a inceput sa-si faca griji ca cine stie cat dorm si daca ma trezesc poimaine. Cum reuseste ea de fiecare data, m-a speriat si pe mine, asa ca, dupa ce am luat pastila in cauza, mi-am pus alarma pentru ora 16, in conditiile in care ma culcam la 2 noaptea. Spre suprinderea generala, Diazepamul mi-a prelungit somnul matinal doar cu 3 ore, asa ca m-am trezit pe la 7, dar am avut o stare de somnolenta care m-a tinut in pat pana pe la ora 8. Ceea ce a echivalat cu o noua portie de somn de pranz, de doar 3-4 ore...
Acum, cand scriu randurile astea, e ora 8 fix (ma iubeste cineva cu litera...a,b,c... t! :D) si m-a lovit o criza de somn si cred ca o sa arunc in pat pentru vreo 2 ore...
Sforrr...
vineri, 25 ianuarie 2008
joi, 24 ianuarie 2008
Eu, serios...
Am descoperit cu foarte mare tristete ca ma maturizez. Am citit mai inainte niste pagini de jurnal pe care le-am scris acum 2 ani si chiar mai mult. Vai, ce copil eram! Daca m-as vedea acum pe mine, cel de atunci, m-as apuca de o falcuta si mi-as zice "Ce copil dragut!" si as scoate o onomatopee d-aia pe care o scot si bunicile cand isi vad nepoteii. Problema e ca nu mai sunt copil si mie imi placea sa fiu copil. In 2-3 ani s-au intamplat atat de multe incat sa fiu un adult get-beget? In mod sigur, nu s-au intamplat destule, dar nici macar nu stiu daca vreau sa mi se mai intample ceva, sa ma maturizez pe deplin. Am schimbat prefixul in 2, dar nu ma simt cu nimic maturizat. Poate ca tine mai mult de lucrurile pe care le fac si de cuvintele pe care le rostesc decat de modul in care ma simt...? Nu stiu si nici asta nu vreau sa stiu.
Am colegi din scoala primara care au copii. Cel mai bun prieten din perioada aia are chiar 2 si e casatorit dinainte sa intru eu la facultate. Si culmea e ca nevasta-sa era o chichineata de fetita cu care ma jucam prin praf vara. Finul meu - care acum e in spital ca, din exces de zel, a condus aiurea o masina prea noua - lucrase (presupun ca nu mai lucreaza, ca o sa stea internat ceva timp) pe santierul naval din port vreo doi ani si avea ceea ce numeam eu "slujba de om mare". O alta vecina cu care ma jucam prin nisip a avut nunta in toamna lui 2006, iar o colega de-a sora-mii - care e cu apropae 2 ani mai mare ca mine - a avut nunta la putin timp dupa. Unul dintre prietenii mei cei mai buni vorbea acum vreo 2 ani, intr-o doara, ca nu stie pe care dintre noi, cei 2 prieteni foarte buni ai lui, sa aleaga drept cavaler de onoare cand se va insura cu prietena lui. Pana si la mine in casa a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre casatorie, desi sora mea, care e direct vizata, avand in vedere ca are un iubit de vreun an jumate, nu are deloc chef sa se marite la varsta asta. Ba chiar mama mea imi spunea ca incepe sa se pregateasca sa imi poata plati mie o nunta, avand in vedere ca ei ar fi socri mari. Ce-a patit lumea asta...?!?!
Ma aflu in pozitia de a se cere de la mine mai mult decat simt ca pot. Probabil ca asta e maturitatea: sa poti... Trebuie sa termin o facultate pe care am inceput-o pentru ca imi placea domeniul sau, mai bine zis, oportunitatile sale. Am vrut sa stiu ca particip, macar cu un surub sau o piulita, la crearea viitorului, sa stiu un avion sau o racheta de pe cer zboara (si) datorita mie. Dar acum astea imi par doar vorbe goale, e mult de la a spera/crede in ceva pana la ajunge sa si faci lucrul acela, mai ales cand descoperi ca nu e nici pe departe atat de frumos pe cat credeai. Cand se pierde entuziasmul si placerea lucrului facut, singurul lucru inteligent pare a fi pur si simplu cedarea, ca sa pleci si sa incepi altceva. Dar stau si ma gandesc daca acel altceva nu e imbracat intr-o alta haina frumoasa care face doar sa ascunda interiorul... Probabil aici intervine tot maturitatea, sa stii sa iei decizia care trebuie, nu cea care iti place.
Si totusi, cum am ajuns de la maturizare la maturitate? Primul e un proces, al doilea e o stare. Din fericire, trebuie sa treci de primul ca sa ajungi la al doilea, deci inca nu trebuie sa imi fac prea mult griji.
Daca incercati dictionarul asta, veti descoperi prin mai multe locuri definitia maturitatii ca fiind perioada dintre tinerete si batranete. Doamne! Ce rau suna! Adica esti intr-un fel de asteptare a batranetii, dupa ce ti-ai trait perioada aia frumoasa, lipsita de griji si plina de distractii. Din punctul asta de vedere, noi traim doar pana cand ne insuram. Dupa momentul asta,doar perpetuam specia si asteptam chemarea pamantului. Nu spun ca a avea un copil e un lucru groaznic si n-as face asta niciodata, pentru ca o sa ajung si eu la un moment dat - sper - sa am parte de vreo 5 :D, dar altruismul de care trebuie sa dai dovada din momentul in care ai devenit parinte, e ceva ce nu ma simt inca in stare. Deci nu pot fi matur...
Acum nu stiu... Poate maturitatea are si ea placerile si frumusetea ei, dar maturizarea e incredibil de trista...
Am colegi din scoala primara care au copii. Cel mai bun prieten din perioada aia are chiar 2 si e casatorit dinainte sa intru eu la facultate. Si culmea e ca nevasta-sa era o chichineata de fetita cu care ma jucam prin praf vara. Finul meu - care acum e in spital ca, din exces de zel, a condus aiurea o masina prea noua - lucrase (presupun ca nu mai lucreaza, ca o sa stea internat ceva timp) pe santierul naval din port vreo doi ani si avea ceea ce numeam eu "slujba de om mare". O alta vecina cu care ma jucam prin nisip a avut nunta in toamna lui 2006, iar o colega de-a sora-mii - care e cu apropae 2 ani mai mare ca mine - a avut nunta la putin timp dupa. Unul dintre prietenii mei cei mai buni vorbea acum vreo 2 ani, intr-o doara, ca nu stie pe care dintre noi, cei 2 prieteni foarte buni ai lui, sa aleaga drept cavaler de onoare cand se va insura cu prietena lui. Pana si la mine in casa a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre casatorie, desi sora mea, care e direct vizata, avand in vedere ca are un iubit de vreun an jumate, nu are deloc chef sa se marite la varsta asta. Ba chiar mama mea imi spunea ca incepe sa se pregateasca sa imi poata plati mie o nunta, avand in vedere ca ei ar fi socri mari. Ce-a patit lumea asta...?!?!
Ma aflu in pozitia de a se cere de la mine mai mult decat simt ca pot. Probabil ca asta e maturitatea: sa poti... Trebuie sa termin o facultate pe care am inceput-o pentru ca imi placea domeniul sau, mai bine zis, oportunitatile sale. Am vrut sa stiu ca particip, macar cu un surub sau o piulita, la crearea viitorului, sa stiu un avion sau o racheta de pe cer zboara (si) datorita mie. Dar acum astea imi par doar vorbe goale, e mult de la a spera/crede in ceva pana la ajunge sa si faci lucrul acela, mai ales cand descoperi ca nu e nici pe departe atat de frumos pe cat credeai. Cand se pierde entuziasmul si placerea lucrului facut, singurul lucru inteligent pare a fi pur si simplu cedarea, ca sa pleci si sa incepi altceva. Dar stau si ma gandesc daca acel altceva nu e imbracat intr-o alta haina frumoasa care face doar sa ascunda interiorul... Probabil aici intervine tot maturitatea, sa stii sa iei decizia care trebuie, nu cea care iti place.
Si totusi, cum am ajuns de la maturizare la maturitate? Primul e un proces, al doilea e o stare. Din fericire, trebuie sa treci de primul ca sa ajungi la al doilea, deci inca nu trebuie sa imi fac prea mult griji.
Daca incercati dictionarul asta, veti descoperi prin mai multe locuri definitia maturitatii ca fiind perioada dintre tinerete si batranete. Doamne! Ce rau suna! Adica esti intr-un fel de asteptare a batranetii, dupa ce ti-ai trait perioada aia frumoasa, lipsita de griji si plina de distractii. Din punctul asta de vedere, noi traim doar pana cand ne insuram. Dupa momentul asta,doar perpetuam specia si asteptam chemarea pamantului. Nu spun ca a avea un copil e un lucru groaznic si n-as face asta niciodata, pentru ca o sa ajung si eu la un moment dat - sper - sa am parte de vreo 5 :D, dar altruismul de care trebuie sa dai dovada din momentul in care ai devenit parinte, e ceva ce nu ma simt inca in stare. Deci nu pot fi matur...
Acum nu stiu... Poate maturitatea are si ea placerile si frumusetea ei, dar maturizarea e incredibil de trista...
marți, 22 ianuarie 2008
Americanisme
Nu ma simt cine stie ce roman fanatic, dar astept de la compatriotii mei ca macar sa vorbeasca limba corect. Sa nu stie sa conjuge verbele la persoana a III-a plural (gen ei stie), nu ma deranjeaza atat de mult pe cat poate sa o faca folositul unor cuvinte din alta limba, desi limba noastra are resursele transpunerii mesajului in cuvinte, fara prea mari eforturi. Si totusi, de la o vreme incoace, romanasii mei cei emancipati au inceput sa foloseasca cuvinte provenite din engleza americana, cu precadere, pentru ca America, care e si tara tuturor posibilitatilor, e si tara care ne-a dat noua Internetul si Hollywoodul. Din nefericire pentru noi, non-americanii, cineva, in mod incredibil, a stabilit ca pe internet se va vorbi mai mult engleza. Avand in vedere ca internetul a devenit ceva fara de care romanul din ziua de azi nu pare sa se mai descurce, nu e de mirare ca engleza i-a devenit a doua limba. Nu ca a doua limba, ci chiar a doua limba. Pentru ca e deja obisnuit sa vorbesti in engleza si romana in acelasi timp. Pentru un iubitor de tara sau macar un iubitor de limba, asta este un lucru foarte grav, chiar alarmant. Si pentru mine este deranjanta situatia, dar nu voi ipocrit sa spun ca nu ma numar si eu printre astfel de vorbitori. Totusi, exista o alta categorie de oameni - pe care i-as atunca in cusca cu lei si m-as uita la ei cum se zbat in timp ce as manca o cutie de floricele - care au hotarat ei, unilateral, ca romana noastra are prea putin cuvinte si nu poate sa ocupe larga paleta semantica pe care creierasele lor vrea sa o exprime, asa ca au scotocit prin ungherele mintii lor si au transpus in romana cuvinte existente in vocabularul englezesc. Nu ma refer aici la intraductibilii byte, bit, apartheid sau rugby, ci la pociri ale limbii de dragul usurarii vorbirii, la copieri nedisimulate ale unor cuvinte din cauza ca sensul lor este exprimat in romana in mai mult de un cuvant. Ori suntem o natie de trantori, ori o natie de copiatori orbi care nu pot decat sa faca cum face ala mai mare...
Prima oara cand mi s-a schimonosit fata la auzul unei asemenea gaselnite, a fost la stirile unui anume post de televiziune, cand Cristina Topescu a spus despre nu-stiu-cine ca s-a focusat pe nu-stiu-ce... Am ramas tablou auzind din gura unei stiriste un cuvant de clara si evidenta provenienta englezeasca, dar care, spre surprinderea mea, are si ca sinonime 2 neologisme: a se axa pe, a se concentra pe... De ce sa traduci atat de mura-n-gura to focus on in a te focusa pe ma depaseste, sincer... Chiar nu mai stim sa gandim decat in engleza?!
A doua oara a fost mai crunt... Ma uitam la un film, probabil ceva mai de actiune, pentru ca la un moment dat un personaj rosteste: You're bluffin'! Pentru orice om care are niste cunostinte mici-medii intr-ale pokerului, asta inseamna a merge la cacealma, dar bravii mei traducatori au hotarat ca e ocazia ideala de a mai scoate din sacul magic un nouc cuvant: Blufeaza! Aici o sa accept ca pronunti expresiei in romana dureaza mai mult decat cea a cuvantului maltratat din engleza, dar tot am senzatia aia de dat cu capul de perete cand il aud...
Ultima oara a fost intr-una din zilele trecute, cand am mai dat de un cuvant nou: a clica ceva. Cuvantul inseamna, evident, a da click pe ceva. Diferenta de scriere este, evident, de ordinul a 5 litere, dar asta pare deja sa insemne prea mult pentru natiunea mea de inapoiati... Daca verbul in engleza e to click smth, la noi de ce sa nu fie la fel?!
Instinctiv, de fiecare data cand transpun un verb din engleza in romana, acesta primeste de la parintii sai aceeasi forma tranzitiva sau intranzitiva, ca si originalul, la fel cum este cazul clicarii. Asta dovedeste bilingvismul mental al natiei noastre rasinformatizate, dar si tendinta asta de a semana cu cei mari. Pentru ca, sa fim seriosi, engleza e o limba mare, e limba oficiala de circulatie internationala, pe cand a noastra ce e? Nimic! O limba pe care pana si fratii nostri de peste Prut o reneaga. Asa cum facem de fiecare data cand nu mai avem incredere in noi, si acum copiem de la cei déjà consacrati.
Si uite asa ne pierdem noi si limba, pentru ca identitatea nationala deja e faramata...
Prima oara cand mi s-a schimonosit fata la auzul unei asemenea gaselnite, a fost la stirile unui anume post de televiziune, cand Cristina Topescu a spus despre nu-stiu-cine ca s-a focusat pe nu-stiu-ce... Am ramas tablou auzind din gura unei stiriste un cuvant de clara si evidenta provenienta englezeasca, dar care, spre surprinderea mea, are si ca sinonime 2 neologisme: a se axa pe, a se concentra pe... De ce sa traduci atat de mura-n-gura to focus on in a te focusa pe ma depaseste, sincer... Chiar nu mai stim sa gandim decat in engleza?!
A doua oara a fost mai crunt... Ma uitam la un film, probabil ceva mai de actiune, pentru ca la un moment dat un personaj rosteste: You're bluffin'! Pentru orice om care are niste cunostinte mici-medii intr-ale pokerului, asta inseamna a merge la cacealma, dar bravii mei traducatori au hotarat ca e ocazia ideala de a mai scoate din sacul magic un nouc cuvant: Blufeaza! Aici o sa accept ca pronunti expresiei in romana dureaza mai mult decat cea a cuvantului maltratat din engleza, dar tot am senzatia aia de dat cu capul de perete cand il aud...
Ultima oara a fost intr-una din zilele trecute, cand am mai dat de un cuvant nou: a clica ceva. Cuvantul inseamna, evident, a da click pe ceva. Diferenta de scriere este, evident, de ordinul a 5 litere, dar asta pare deja sa insemne prea mult pentru natiunea mea de inapoiati... Daca verbul in engleza e to click smth, la noi de ce sa nu fie la fel?!
Instinctiv, de fiecare data cand transpun un verb din engleza in romana, acesta primeste de la parintii sai aceeasi forma tranzitiva sau intranzitiva, ca si originalul, la fel cum este cazul clicarii. Asta dovedeste bilingvismul mental al natiei noastre rasinformatizate, dar si tendinta asta de a semana cu cei mari. Pentru ca, sa fim seriosi, engleza e o limba mare, e limba oficiala de circulatie internationala, pe cand a noastra ce e? Nimic! O limba pe care pana si fratii nostri de peste Prut o reneaga. Asa cum facem de fiecare data cand nu mai avem incredere in noi, si acum copiem de la cei déjà consacrati.
Si uite asa ne pierdem noi si limba, pentru ca identitatea nationala deja e faramata...
miercuri, 16 ianuarie 2008
2008...
Iata-ma la primul post din anul asta... Din varii motive, nu am scris pana acum nimic (examene + proiecte + referate, vacanta, lipsa de net, indecizie...) si, sincer sa fiu, nici acum nu stiu sigur cu ce sa incep. In primul rand 8-ul e o cifra rotunda sau grasa, cum imi place sa-i zic, si asa sper sa fie si succesele pe anul asta. Apoi mai e si anul Sobolanului, cum mi-a demonstrat Remy prin Zuzu. Personal, nu as denumi un an dupa o astfel de rozatoare, dar probabil ca acum cateva mii de ani, cand si-au scris chinezii prima oara Zodiacul, sobolanul era un fel de Tinkerbell sau Bubbles pentru ei. Oricum, zic ei bine ce zic in zodiacul lor, deci sunt OK si cu numele asta.
Sa vedem ce mai avem anul asta... Ar fi CE de fotbal din Austria-Elvetia, pe care o sa-l urmaresc intr-un mare stil la TV, pentru ca se suprapune cu - evident, nu-i asa? - sesiunea mea din vara. Deci ciuciu! mers la austrieci si vazut live! Dar fie el orice examen o fi, cand are Romania meci cu Italia, Franta si Olanda, ma lipesc de televizor. Desi nu cred ca exista profesor indeajuns de cretinoid sa puna un examen atunci cand nu vine nimeni. (Era unul odata la o emisiune TV, in timpul unei partide a nationalei de fotbal, si zicea ca poate sa se si strambe pe sticla, ca oricum nu-l baga nimeni in seama. Cred ca era Badea...) Tot din domeniul sportului, dar - culmea(?) - cu un impact mai mic asupra populatiei noastre mioritice, anul asta avem parte si de o Olimpiada, de data asta la Beijing (Apropo: de ce i se mai zice Peking capitalei chineze?!). Asta o sa tina intre 8 si 24 august, deci as putea sa ma duc sa o vad live, dar ceva imi spune ca n-o sa ma duc... Daca scriam asta ieri, as fi zis ca un alt eveniment ar fi Oscarul, unde ar fi trebuit sa il avem ca participant pe Mungiu, cu celebru-i "4, 3, 2", dar se pare ca Academia s-a gandit ca nu au trecut destui ani pana ca un roman sa obtina nominalizarea la vreun premiu... Dar marele, extraordinarul si gloriosul moment al anului 7516 de la Facerea Lumii este excursia mea la Hamburg, via Londra, din februarie. In principiu, trebuie sa ascult cum vorbesc niste experti de la Airbus si Lufthansa despre cabinele pilotilor. Dar se prevede si (macar) o betivaneala... Ar mai fi, apoi: momentul 16 iulie, cand mai
implinesc un an la aia deja parca prea multi; momentul 15 iulie, cand ne dau afara din camin,
deci se termina anul universtiar '07-'08, deci nebunia de vara incepe; 3 zile din iulie si august o sa fie Sensation White si Black, plus ceva mai slabutul si micutul Liberty Parade; in septembrie o sa mai adorm prin Vama la StuffStock (poate; depinde daca o sa mai fie sau nu preturi mari la bilete); tot prin august-septembrie am convocare la nationala aka sesiunea de restante; la urma vine fatidicul 1 octombrie cand incepe anul 4... Exista o mica posibilitate pentru un si mai mare, si mai extraordinar si si mai glorios moment decat Hamburgul: Scoala de Vara din Madrid, prin august, dar momentan e in faza de proiect, nu e nimic sigur; singurul defect al si mai gloriosului Madrid este faptul ca o sa fiu relativ departe de mare si asta tocmai pe timpul verii. Dar ma gandesc ca si spaniolii aia trebuie sa fi gasit o
modalitate sa ajunga la mare...
Rezolutii pentru 008 (ca sa zic ca baietasii) nu prea am. Sau nimic nou... Aceleasi chestii: sanatate, noroc la examene, ceva mai mult decat 0 noroc in dragoste si sanatate alor mei. A! Si sa am bani ca sa traiesc decent. Orice alta surpriza frumoasa e binevenita. Orice alta surpriza neplacuta e binevenita sa ajunga la altii. Asta ca sa nu ma acuze lumea ca sunt egoist...
In mod normal, acum ar trebui sa povestesc cat de minunat si de incredibil si nemaipomenit a fost anul 2007. Dar, pentru ca postul asta este dedicat oo8-ului, o sa zic doar atat: sper ca 007 sa fie mai plictisitor decat 008 :) , desi e destul de greu, pentru ca nu pot spune ca m-am plictisit vreun pic anul trecut.
Cat priveste domeniile mature gen politica, economie, religie, stiinte si mai stiu eu ce, nu le dau eu prea mare importanta, desi stiu ca au un impact major asupra mea, orice as face. Sper sa nu inceapa inca al treilea razboi mondial, ca n-am terminat facultatea; la economie nu prea ma pricep, dar sper sa nu avem parte de un crah ca am inteles ca un crah e ceva cah-caca; la religie singura chestie nasoala ar putea sa fie chiar sa vina sfarsitul lumii sau poate sa mai inceapa musulmanii vreun jihad... sau sa se uneasca toate religiile sub una singura, mondiala si globala (ca deja s-a inceput); in domeniul stiintei am o frica reala de posibilitatea ca inteligenta artificiala sa o ia razna si sa traim pe viu scenele din Terminator, pentru ca toti oamenii de stiinta sunt de acord ca robotii sunt viitorul si noi o sa ne dam la o parte; in rest... sa nu explodeze centrala de la Cernavoda, ca-s ai mei prin apropiere si sa nu se gandeasca vreun arabitoi sa-si puna o vesta de C4 pe el si sa faca frumos intr-o piata in care sunt si eu... Cam astea ar fi doleantele mele in privinta domeniilor "de oameni mari", cum le ziceam cand eram mic.
A! Ar mai fi o mica chestie, insignifianta as putea spune... N-ar strica sa intalnesc si eu o Ea anul asta... Nu, chiar deloc...
Sa vedem ce mai avem anul asta... Ar fi CE de fotbal din Austria-Elvetia, pe care o sa-l urmaresc intr-un mare stil la TV, pentru ca se suprapune cu - evident, nu-i asa? - sesiunea mea din vara. Deci ciuciu! mers la austrieci si vazut live! Dar fie el orice examen o fi, cand are Romania meci cu Italia, Franta si Olanda, ma lipesc de televizor. Desi nu cred ca exista profesor indeajuns de cretinoid sa puna un examen atunci cand nu vine nimeni. (Era unul odata la o emisiune TV, in timpul unei partide a nationalei de fotbal, si zicea ca poate sa se si strambe pe sticla, ca oricum nu-l baga nimeni in seama. Cred ca era Badea...) Tot din domeniul sportului, dar - culmea(?) - cu un impact mai mic asupra populatiei noastre mioritice, anul asta avem parte si de o Olimpiada, de data asta la Beijing (Apropo: de ce i se mai zice Peking capitalei chineze?!). Asta o sa tina intre 8 si 24 august, deci as putea sa ma duc sa o vad live, dar ceva imi spune ca n-o sa ma duc... Daca scriam asta ieri, as fi zis ca un alt eveniment ar fi Oscarul, unde ar fi trebuit sa il avem ca participant pe Mungiu, cu celebru-i "4, 3, 2", dar se pare ca Academia s-a gandit ca nu au trecut destui ani pana ca un roman sa obtina nominalizarea la vreun premiu... Dar marele, extraordinarul si gloriosul moment al anului 7516 de la Facerea Lumii este excursia mea la Hamburg, via Londra, din februarie. In principiu, trebuie sa ascult cum vorbesc niste experti de la Airbus si Lufthansa despre cabinele pilotilor. Dar se prevede si (macar) o betivaneala... Ar mai fi, apoi: momentul 16 iulie, cand mai
implinesc un an la aia deja parca prea multi; momentul 15 iulie, cand ne dau afara din camin,
deci se termina anul universtiar '07-'08, deci nebunia de vara incepe; 3 zile din iulie si august o sa fie Sensation White si Black, plus ceva mai slabutul si micutul Liberty Parade; in septembrie o sa mai adorm prin Vama la StuffStock (poate; depinde daca o sa mai fie sau nu preturi mari la bilete); tot prin august-septembrie am convocare la nationala aka sesiunea de restante; la urma vine fatidicul 1 octombrie cand incepe anul 4... Exista o mica posibilitate pentru un si mai mare, si mai extraordinar si si mai glorios moment decat Hamburgul: Scoala de Vara din Madrid, prin august, dar momentan e in faza de proiect, nu e nimic sigur; singurul defect al si mai gloriosului Madrid este faptul ca o sa fiu relativ departe de mare si asta tocmai pe timpul verii. Dar ma gandesc ca si spaniolii aia trebuie sa fi gasit o
modalitate sa ajunga la mare...
Rezolutii pentru 008 (ca sa zic ca baietasii) nu prea am. Sau nimic nou... Aceleasi chestii: sanatate, noroc la examene, ceva mai mult decat 0 noroc in dragoste si sanatate alor mei. A! Si sa am bani ca sa traiesc decent. Orice alta surpriza frumoasa e binevenita. Orice alta surpriza neplacuta e binevenita sa ajunga la altii. Asta ca sa nu ma acuze lumea ca sunt egoist...
In mod normal, acum ar trebui sa povestesc cat de minunat si de incredibil si nemaipomenit a fost anul 2007. Dar, pentru ca postul asta este dedicat oo8-ului, o sa zic doar atat: sper ca 007 sa fie mai plictisitor decat 008 :) , desi e destul de greu, pentru ca nu pot spune ca m-am plictisit vreun pic anul trecut.
Cat priveste domeniile mature gen politica, economie, religie, stiinte si mai stiu eu ce, nu le dau eu prea mare importanta, desi stiu ca au un impact major asupra mea, orice as face. Sper sa nu inceapa inca al treilea razboi mondial, ca n-am terminat facultatea; la economie nu prea ma pricep, dar sper sa nu avem parte de un crah ca am inteles ca un crah e ceva cah-caca; la religie singura chestie nasoala ar putea sa fie chiar sa vina sfarsitul lumii sau poate sa mai inceapa musulmanii vreun jihad... sau sa se uneasca toate religiile sub una singura, mondiala si globala (ca deja s-a inceput); in domeniul stiintei am o frica reala de posibilitatea ca inteligenta artificiala sa o ia razna si sa traim pe viu scenele din Terminator, pentru ca toti oamenii de stiinta sunt de acord ca robotii sunt viitorul si noi o sa ne dam la o parte; in rest... sa nu explodeze centrala de la Cernavoda, ca-s ai mei prin apropiere si sa nu se gandeasca vreun arabitoi sa-si puna o vesta de C4 pe el si sa faca frumos intr-o piata in care sunt si eu... Cam astea ar fi doleantele mele in privinta domeniilor "de oameni mari", cum le ziceam cand eram mic.
A! Ar mai fi o mica chestie, insignifianta as putea spune... N-ar strica sa intalnesc si eu o Ea anul asta... Nu, chiar deloc...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)